Criza existenţială

"Uniune noastră europeană traversează, cel puţin în parte, o criză existenţială." A fost ideea forţă în jurul căreia s-a focalizat discursul asupra "stării Uniunii" rostit în faţa Parlamentului european la Strasbourg de Jean-Claude Juncker, miercuri, pe 14 septembrie. Două zile mai târziu, vineri, pe 16 septembrie, la Bratislava, capitala statului care are preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene a avut loc reuniunea informală de toamnă a consiliului european.

Privind retrospectiv, discursul preşedintelui Comisiei europene de la Strasbourg a fost mult mai bogat în elemente privind un proiect al viitoarei Europe decât declaraţia privind "foia de drum" care a fost dată publicităţii la încheierea reuniunii de la Bratislava. Foia de drum, asumă obiective în patru domenii-cheie (obiective comune privind integrarea, migraţia şi frontierele exterioare, securitatea interioară şi exterioară, dezvoltarea economică şi socială şi problema tinerilor) pentru următoarele şase luni, urmând ca aşa numitul "proces lansat la Bratislava" să fie încheiat până pe 25 martie 2017 când se va desfăşura la Roma o reuniune a Consiliului. Ar urma ca abia la Roma, într-un moment simbolic - sărbătorirea celor 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma - să se stabilească liniile directoare pentru "viitorul nostru comun". Rezolvarea "crizei existenţiale" a fost deci amânată, iar marile teme anunţate cu fanfară înaintea reuniunii n-au putut face obiectul consensului între cei 27. Dar oare chiar s-ar fi putut ajunge, realist vorbind, la vreun acord la Bratislava?

Între cele trei direcţii de reflecţie pe care Juncker le-a prezentat în faţa parlamentarilor europeni pe 14 septembrie, a treia anticipa imposibilitatea unui acord la Bratislava. "În al treilea rând, spunea Juncker cu două zile înaintea summit-ului, trebuie să admitem că nu putem rezolva toate problemele noastre cu un discurs în plus. Şi nici cu un summit în plus". Pentru ca la Bratislava să nu fi fost doar "un summit în plus", ar fi nevoie de o cooperare strânsă între statele membre şi instituţiile europene. Dar tot Juncker, a cărui experienţă directă de 32 de ani cu instituţiile europene îl face un martor avizat, constata, că niciodată nu a existat" un teren de înţelegere aşa redus între statele noastre membre. Un număr aşa redus de domenii în care să lucrăm împreună".

De fapt, problema care pune Uniunea într-o situaţie dificilă este trecerea de la metoda comunitară, care a permis relansarea Europei şi crearea Pieţei comune din ruinele Europei apărării spre o metodă interguvernamentală pe care Consiliul o favorizează, chiar dacă formal, aceasta nu îşi mai găseşte o bază juridică importată în tratate. Dar, în practica europeană totul se transformă într-o negociere între guverne. Acest interguvernamentalism este o frână atât în plan practic, căci limitează până la aneantizare politicile Comisiei, pe care Consiliul are tendinţă să o trateze ca pe o anexă, cât şi ideologic, căci nu mai permite lansarea unor mari curente politice pro-europene. Deşi, în Consiliu, şefii de stat şi de guvern ar trebui să reprezinte interesele superioare ale Uniunii, şi uneori chiar reuşesc acest lucru, odată întorşi în capitalele lor aceştia redevin reprezentanţi ai aşa ziselor interese naţionale. Interese naţionale, de cele mai multe ori egoiste, dacă nu de-a dreptul triviale, care, reluate şi negociate la nivel european împiedică punerea în practică a unor reale politici de convergenţă în toate domeniile. Iar până în 25 martie anul viitor nu sunt multe şanse ca interguvernamentalismul ambiental să fie abandonat. Şi totuşi este vital ca această situaţie să se schimbe!