Criza, statul şi sistemul bancar

Miercuri 26 octombrie, la Bruxelles, liderii UE, întruniţi într-unul din cele mai originale summituri organizate vreodată în cadrul Consiliului european, au mai salvat încă odată lumea. Şefii celor 17 ţări din zona euro, dar mai ales Merkel şi Sarkozy, au mai finalizat o strategie care să rezolve problema crizei datoriilor suverane. Iar înaintea reuniunii celor 17, a fost nevoie ca toţi şefii de stat sau de guverne din UE să mai participe la o nouă reuniune după ce se mai întâlniseră odată cu aceeaşi agendă cu doar trei zile mai devreme, duminică. Consiliul european de duminică fusese unul foarte tensionat. Sarkozy reproşase lui Cameron că Marea Britanie nu are atitudine constructivă, Berlusconi fusese criticat din cauza gestiunii crizei iar Italia a fost avertizată că ar putea deveni o a doua Greciei. Şedinţa Consiliului european de miercuri s-a dovedit una ceva mai constructivă: Greciei i s-a garantat o nouă tranşă de ajutor, iar sumele puse la dispoziţia Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF) urmează să creas­că până la aproximativ 1000 de miliarde de euro. Pe de altă parte, investitorii privaţi care au cumpărat creanţe greceşti trebuie să îşi asume pierderi de 50% din obligaţiuni, Italia şi Spania sunt obligate să asume noi planuri de reforme, iar guvernanţa economică europeană ar urma să fie întărită, motiv pentru care s-ar putea opera chiar şi unele schimbări în conţinutul tratatului UE.

De fapt, deciziile importante - precum federalizarea economică, care ar putea crea condiţii structurale pentru rezolvarea crizei - nici nu au fost discutate, iar rezolvarea crizei a fost din nou amânată. "Salvarea" Europei a fost trecută în sarcina unei noi bănci - căci ce altceva este FESF? - care trebuie să asigure condiţiile pentru salvarea unor bănci comerciale afectate de criza datoriilor suverane. Totul pare a se reduce la bănci!

Totuşi, de ce trebuie salvate băncile? Dar, de fapt, de ce au apărut şi apar băncile? Oare problema este economică sau morală? Căci dacă "băncile au fost concepute în imoralitate şi s-au născut în păcat" (Banking was conceived in iniquity and was born in sin) aşa cum spunea, se pare, Josiah Stamp, fost director al Băncii Angliei în timpul Marii Crize, atunci problema nu este atât economică, cât etică şi politică. Dacă în centrul sistemului social se află o instituţie nu doar amorală, ci de-a dreptul imorală, atunci cum mai poate funcţiona morala, bazată pe valori precum Binele şi Dreptatea, ca factor de ordine socială?

O privire de ansamblu asupra istoriei băncilor comerciale, privită şi din prisma cauzelor şi efectelor crizei actuale, dar şi a evoluţiei reglementărilor şi a relaţiei dintre puterea politică şi lumea financiară este oferită de recenta carte a lui Richard S. Grossman Conturi nedecontate: Evoluţia activităţilor bancare în lumea industrializată după 1800, (Unsettled Account : The Evolution of Banking in the Industrialized World since 1800, Princeton University Press, 2011). Cartea se prezintă ca o introducere ideală pentru înţelegerea rolului băncilor în finanţarea economiei, dar şi pentru a stimula reflecţia asupra reformele necesare funcţionării acestui sector în armonie cu societatea. De aceea, dincolo de analiza istorică, Grossman oferă şi o perspectivă utilă pentru a înţelege provocările crizei actuale. Din perspectiva subiectului pe care îl discutăm în acest articol cauza apariţiei băncilor ca societăţi anonime cu răspundere limitată este elocventă. Primele bănci au fost simple societăţi private aparţinând, de obicei, unei familii. Timp de secole, rolul bancherului nu revenea unui finanţist, ci era jucat de persoane a căror activitate economică îşi avea baza mai ales în aria comerţului sau a orfevrăriei. Înlocuirea băncilor private de către băncile ca luau forma societăţilor comerciale cu răspundere limitată începe în secolul al XVII-lea (Banca Angliei a fost fondată în 1694) şi se concretizează până la începutul secolului al XIX-lea. După Grossman doi factori pot explica această evoluţie: mai ales interesul statelor de a-şi finanţa datoriile dar şi creşterea activităţii economice. Aşa că, încă de la începuturile lor, statele, aflate în perioada de consolidare instituţională, au folosit băncile. Şi invers!

De exemplu, Bank of England, prima bancă cu acţionariat, a fost creată de statul englez având ca principal obiectiv finanţarea activităţilor statale. Pentru aceasta Banca Angliei avea monopolul emiterii de monedă, dar rămânea totodată şi singura bancă care avea dreptul să func­ţioneze ca societate pe acţiuni (joint stock banking), situaţie care a continuat până în 1826. În acelaşi timp, creşterea cererii pentru împrumuturi şi tranzacţii financiare a dus, de asemenea, la creşterea activităţii bancare şi a contribuit la finanţarea bugetelor statelor. Iar vechile bănci private, limitate de caracterul lor familial, nu erau în măsură să asigure mobilizarea unor fonduri care să cores­pundă cererii. De aceea, mecanismele de creditare s-au perfecţionat producând crize ciclice din ce în ce mai puternice.

În acest sens, Grossman constată că actuala criză a readus în prim-plan mai vechea problemă a conflictelor de interese care apar în regulamentara sistemului bancar, şi mai ales a recurentelor inovaţii financiare care anticipează şi scurt-circuitează de cele multe ori schimbarea reglementărilor. Iar dacă dificultatea reglementării bancare nu este nouă, iar statele au fost întotdeauna în conflict de interese în momentul în care se punea problema întăririi controlului public asupra băncilor, dimensiunea mondială a crizei actuale pune în dis­cuţie şi existenţa statelor în forma lor actuală.