Cubul Rubik a dispărut!

Am văzut pentru prima dată un Cub Rubik acum aproape treizeci de ani. Se întâmpla într-un autobuz aglomerat undeva prin Berceni. Cineva a scos micul dispozitiv colorat şi a început să se joace. Toată lumea privea fascinată. În câteva luni, Cubul Rubik era o senzaţie. Îl vedeai peste tot: prin parcuri, săli de clasă ori la coadă la pâine. Am fost şi eu prins în vârtej. După ce am căpătat un Cub mic, unguresc, m-am chinuit o vreme să "prind mişcarea". Fără succes însă. Dar cui îi mai păsa? Peste alte câteva luni, Cubul Rubik era o amintire.

Aşa cum s-a întâmplat cu alte produse ale modei. Printre "trăznăile" ultimelor decenii s-au numărat pantalonii cu vipuşcă, "surprizele" turceşti, casetele VHS, Pif-urile şi filmele cu Piedone. E vorba de lucruri pe care oricine se simte obligat, la un moment dat, să le aibă, să le asculte, să le privească, să le spună sau să le facă. Probabil ultimul asemenea fenomen de masă a fost, la noi, iritanta Macarena.

N-am să lamentez acum uitarea care s-a aşternut peste Macarena, dar Cubul Rubik îmi era simpatic. L-aţi mai văzut pe undeva?

Dispariţia Cubului Rubik şi a rudelor sale ne ridică o problemă serioasă cu privire la structura societăţii româneşti.

În societatea modernă e cunoscut de mult acest fenomen: un produs, o expresie, un detaliu vestimentar, un gest, un cântec devin brusc celebre. Apar "de nicăieri" şi le găseşti peste tot, după care dispar la fel de repede. La începutul secolului al XVII-lea, Olanda a fost cuprinsă de o stranie febră. Oamenii cumpărau bulbi de lalele plătind preţuri exorbitante, iar unii ajungeau chiar să îşi vândă casa pentru a se apuca de speculaţii. După ce a trecut perioada Terorii, "lumea bună" din Paris purta la gât o sforicică roşie, un simbol ironic al tăieturii care ar fi fost făcute de ghilotină.

În secolul XX, acest fenomen a ajuns la proporţii nemaiîntâlnite. Ne uităm la televizor la mulţimile adunate la moartea lui Michael Jackson. Dar acestea sunt nimic pe lângă numărul celor care au venit să îl conducă pe ultimul drum, la Milano, pe Giuseppe Verdi, în 1901. Au ieşit atunci în stradă peste un milion de oameni.

Doar că la noi, în ultimii zece ani, nu am mai întâlnit astfel de lucruri. Nici obiecte, nici cântece şi nici accesorii vestimentare care să stârnească un entuziasm de masă. Am devenit conştient de acest lucru ascultând, cu diverşi prieteni şi cunoscuţi, muzică în maşină (un obicei pe care îl deplâng). Am realizat că se ascultă chiar orice, de la opere şi şansonete până la audiobook-uri şi heavy metal.

Un fel de stranie detaşare pare să se fi aşternut de la o vreme peste societatea noastră. La scară socială nu ne mai entuziasmează nimic. Cumpărăm blazaţi ultimul model de telefon mobil sau zapăm plictisiţi peste muzică/ştiri/filme. Avem, desigur, momente individuale de entuziasm şi infatuare. Dar nimic din toate acestea nu trece de o anumită masă critică pentru a se dezvălui ca un fulger pe cerul socialului.

Iar aceasta are o semnificaţie aparte, care ţine de felul în care inovaţiile de acest tip se răspândesc în societate. De multă vreme sociologii, psihologii şi istoricii au studiat aceste fenomene extreme de contagiune şi au descoperit că ele se propagă într-un mod similar epidemiilor.

Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să existe ceea ce numim "reţele sociale". Lipsa acestora face imposibilă transmiterea acestor "nebunii" de moment. În societăţile tradiţionale, unde reţelele sociale sunt foarte limitate, nu există aşa ceva, poate cu excepţia notabilă a mişcărilor religioase de masă, cum a fost mişcarea medievală a fla­gelanţilor.

Ne plângem adesea că nimic nu se schimbă în România. Că avem o clasă politică "încremenită în proiect". Că instituţiile funcţionează la fel de indolent ca înainte de 1989. Că obiceiurile au rămas aceleaşi. Dar care să fie cauza?

Micul cub al lui Rubik ne vine aici în ajutor. El nu s-a pierdut fără un motiv. A dispărut în dezagregarea reţelelor sociale.

De douăzeci de ani, dacă nu mai demult, în ţara aceasta se petrece ceva. Ţesătura socială a început să se deşire. Familii s-au separat, copiii plecând să spele vasele prin Italia, în vreme ce părinţii s-au întors prin sate. Inflaţia de locuri în facultăţi a destrămat solidaritatea universitară: am descoperit că unii studenţi nu îşi cunosc colegii, pe care îi văd abia la ceremonia de absolvire. Oamenii s-au mutat dintr-un loc într-altul, instituţiile s-au înmulţit, moravurile au devenit mai elementare, vorbirea mai lătrată.

Rezultatul este o lume în care trăim, paradoxal, într-un cerc mai restrâns. Şi unde inovaţia se propagă mai greu. Unde oamenii sunt mai conservatori. De curând, am văzut un reportaj despre românii plecaţi în Spania. Rudele lor de la ţară le gă­teau ciorbă de burtă. O congelau, o ambalau în plastic şi o expediau, prin colet poştal, la Madrid sau Barcelona. Societatea noastră a ajuns o colecţie de insule, fiecare cu micro-climatul său cultural. Pe vreuna poate găsesc şi eu Cubul acela.