Cum a fost la Mineriadă

Teroarea a început dis-de-dimineaţă. Am avut noroc că eram acasă. Seara precedentă discutasem până târziu politică, în noapte, cu un coleg de la facultate. Era în jurul orei 7 dimineaţa, când m-a trezit mama mea. Mi-a spus să nu cumva să ies afară. Ea ieşise şi făcuse cale întoarsă. Speriată, la fel ca sute de mii de bucureşteni. Capitala se scufunda în violenţă.

M-am dus repede la fereastră. Pe stradă - locuiam în Centru - treceau deja coloane de mineri.

Pe vremea aceea eram la Liga Studenţilor din Universitate. Fiecare facultate - şi erau mai puţine atunci, cred că opt sau nouă facultăţi - avea câte doi reprezentanţi în consiliul care conducea Liga. Eu eram unul dintre cei doi reprezentanţi de la Filozofie. Celălalt era colegul meu Daniel Oghină, pe care unii dintre cei din Piaţa Universităţii poate şi-l mai amintesc atunci când vorbea de la balcon, un tânăr cu plete şi cu barbă.

Liga era, pe atunci, o organizaţie civică. Aveam opinii politice diferite, însă ne anima o idee despre democratizare, statul de drept şi despre adevărul de la Revoluţia ce era pe cale să fie confiscată în folosul unei oligarhii formată din cadre PCR, interlopi şi agenţi ai Securităţii.

Manifestanţii acuzau "noul" regim de complicitate cu "fostul". Colegii mei de la Filozofie au venit încă din luna ianuarie cu pancarte pe care criticau tentativa de a perpetua un socialism de stat, "gorbaciovist".

La 7 Iunie 1990 avusese loc, la Moscova, "consfătuirea" Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia. Potrivit istoricului Armand Goşu, "în afară de Gorbaciov, singurul interesat în restructurarea şi menţinerea Pactului de la Varşovia a fost preşedintele României, Ion Iliescu". Planurile tandemului Gorbaciov-Iliescu de transformare a Pactului de la Varşovia într-o organizaţie politică au fost blocate de toţi ceilalţi lideri est-europeni.

Piaţa Universităţii nu poate fi disociată de acest context. Mulţi dintre manifestanţi - inclusiv subsemnatul - eram acolo, printre altele, pentru a denunţa această apropiere de interesele URSS şi de genul de regim de acolo.

Căutaţi pe Internet imagini cu pancartele afişate de manifestanţi. Într-una dintre acestea, îl vedem pe Ion Iliescu trăgând la coşciugul comunismului. A ajuns la o răspântie, unde sunt două indicatoare: "Occident" şi "URSS". Iliescu o ia la stânga. Inscripţia de sub imagine: "Ducă-se de unde a venit!".

Iată de ce Liga Studenţilor - care la acea dată nu mai manifesta, oficial, în Piaţa Universităţii - a fost una dintre ţintele principale ale bandelor din 14 Iunie. Şi nu este vorba doar despre mineri. Alături de mineri aduşi cu trenul la Bucureşti, au mai fost mobilizaţi "muncitori", Gărzi Patriotice, efective ale Ministerului de Interne şi Apărării, activişti de tot soiul.

Tactica violenţei de stradă folosind trupe de şoc "muncitoreşti" este comună în arsenalul regimurilor totalitare, fie ele fasciste sau comuniste. În Germania anilor '30, erau frecvente încăierările între nazişti şi comunişti. Stenograma şedinţei C.P.Ex. din 17 Decembrie 1989 ni-l dezvăluie pe Ceauşescu propunând aceeaşi schemă: "Era mai bine să mobilizăm 500 de muncitori, cum am făcut pe timpuri în Bucureşti, în 1945, în faţa celor care erau în piaţa aceasta... De ce atunci oamenii au ştiut ce să facă, acum stau cu băţul în mînă, deci nici nu se sinchisesc".

Am coborât, totuşi, în stradă. M-am dus la sediul ziarului Ligii Studenţilor ("Glasul") să scot şi să pun la adăpost căteva materiale şi aparate din redacţia aflată pe Schitu Măgureanu. Am trecut printre mineri cu un televizor în braţe. Nu ştiu de ce nu m-au oprit, probabil nu ştiau de existenţa redacţiei la ultimul etaj al cădirii care acum adăposteşte, cred, Facultatea de Sociologie.

Am fost, după aceea, la Drept, unde aveam sediul central al Ligii Studenţilor. Am intrat, trecând printre câteva zeci de mineri înarmaţi cu răngi şi topoare. M-am legitimat cu o simplă carte de vizită inserată într-un portofel. Minerii nu ştiau ce este aceea, au crezut că este un act oficial. Am pretins că sunt un român din Franţa, venit cu ajutoare. După ce am intrat, m-a văzut cineva, era bătut crunt şi m-a avertizat că minerii au fotografii cu liderii Ligii. M-am refugiat în biroul decanului.

După câteva luni am fost chemaţi, cei de la Ligă, la Poliţie, în sediul lor central din Ştefan cel Mare. Acolo erau o parte din bunurile "confiscate" de mineri în 14-15 Iunie de la sediul Ligii. Nici o explicaţie din partea "oamenilor legii" despre cum lucrurile furate de la noi au ajuns tocmai în sediul lor...

Veştile umblau greu, nu existau telefoane mobile, iar televiziunea de stat susţinea că era vorba de o victorie istorică împotriva "legionarilor cu steag verde". Zilele următoare am aflat despre prieteni şi colegi care au ajuns la spital sau în închisoare.

După circa un an m-a convocat un procuror. I-am spus tot ce ştiu. Nu m-a mai căutat nimeni de atunci, de peste 20 de ani. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu declaraţiile mele. Dosarul e încă acolo.