Cum a inversat Cristian Dogaru ciclurile economice

Semnalizarea riscului de supraîndatorare a populaţiei, într-o recentă şedinţă a Comitetului Naţional de Supraveghere Macroprudenţială, i-a amintit jurnalistului Cristian Dogaru "de o decizie a BNR din 2007", cum nota într-un comentariu de acum câteva zile, din ziarul "BURSA". Se referea, desigur, la Regulamentul BNR nr.3 din 2007, prin care Banca Naţională, în opinia domnului Dogaru, " relaxa normele de creditare pe vârful bulei imobiliare şi la sfârşitul ciclului economic". Dând astfel de înţeles că în 2007, în împrejurările de atunci, normal ar fi fost să înăsprească creditarea. Abordare greşită.

Expresia "pe vârful bulei imobiliare", cu trimitere la România din primul an în Uniunea Europeană, nu stă în picioare... ori de unde am privi întâmplările din acel an. Fie din istorie - din acea zi de 12 martie 2007, când Banca Naţională a adoptat "Regulamentul nr. 3 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice"; fie din aceste zile de martie 2018, după 11 ani în care evenimentele de atunci au fost întoarse pe toate feţele în zeci de mii de analize. În martie 2007 însă, când pe cerul economiei globale nu se adunaseră încă prea mulţi nori, bula imobiliară nu îngrijora nici măcar America. Pentru că rareori se poate şti când o bulă (imobiliară sau financiară) şi-a atins vârful înainte ca ea să se spargă. În America, bula imobiliară s-a spart câteva luni mai târziu, în august 2007. Iar în Europa - în toamna lui 2008.

Şi nu stă în picioare nici plasarea în martie 2007 a "sfârşitului ciclului economic". Dacă ne limităm la litera cărţii, vedem că faza de avânt a ciclului economic era atunci în plină desfăşurare; şi avea să mai dureze încă 18 luni. Abia în toamna anului 2008 a dat semne cea de-a doua fază a ciclului: declinul. Mai întâi în vestul Europei, apoi şi în zona noastră. Fază ce s-a încheiat în decembrie 2010, după doi ani de recesiune. Iar dacă analizăm cum au decurs lucrurile în viaţă, nu în cărţi, am văzut cum ciclului economic i s-a mai adăugat o fază, a treia, de tranziţie către următoarea etapă, cea de avânt.

Pe ce îşi bazează, aşadar, Cristian Dogaru afirmaţia că Banca Naţională, la începutul anului 2007, n-ar fi observat nici "vârful bulei imobiliare", nici "sfârşitul ciclului economic" şi că ar fi relaxat normele de creditare când ar fi trebuit să le înăspească? Şi cum o fi ajuns la concluzia că "riscul de curs valutar" (...) şi, de aici, "lanţul de împrumuturi neperformante, executări silite şi, ulterior, legi de reparare a pagubelor" ar fi efecte ale intervenţiei BNR, când de fapt s-au dovedit a fi efecte evidente şi incontestabile ale crizei? Fără îndoială, jurnalistul nu a inversat doar ciclurile economice; a încurcat şi cauzele deprecierii multora dintre creditele acordate înaintea crizei.

E cert că BNR n-a acţionat în contratimp în 2007; şi nici în anii precedenţi. În perioada 2003-2006, pe măsură ce creditarea se intensifica, au fost adoptate serii întregi de acte normative. Toate fiind menite să tempereze creditarea în general şi, cu deosebire, împrumuturile în euro, dolari, franci elveţieni sau alte monede străine, inclusiv cele exotice. Şi toate făcând ceea ce era firesc să facă: au redus viteza de creştere a creditului în valută şi intensitatea riscului de creditare. La sfârşitul lui 2006, înainte de intrarea în Uniunea Europeană, întreaga serie de norme pentru o creditare eficientă şi sănătoasă se încheiase.

În 2007 însă, primul an al României în Uniunea Europeană, în procesul de reglementare au intervenit unele schimbări de concepţie. Regulamentul 3/2007, iniţiat la cererea forurilor Uniunii Europene, a adus un transfer de responsabilităţi, de la Banca Centrală către băncile comerciale, ce a dat impresia că ar fi intervenit o relaxare a creditării. În realitate, băncile au fost obligate să-şi facă propriile norme de creditare, inspirate de bunele practici europene, şi să-şi asume responsabilităţi în litera şi spiritul acestor norme. De notat că acest nou regulament venea în completarea unor măsuri ce au pregătit aderarea. La 1 septembrie 2006, moneda noastră primise paşaport de liberă trecere, fără viză, peste toate frontierele. A fost ziua în care Banca Naţională a României a declarat leul total convertibil. Desigur, ca întotdeauna în viaţă, oricărui drept îi corespunde o obligaţie. Aşa că România, tot de la 1 septembrie 2006, a fost nevoită să-şi deschidă graniţele pentru capitalurile internaţionale, finalizând deplina liberalizare a contului de capital. Iar în martie 2007, prin Regulamentul nr.3 al BNR, politica de creditare, în ţara noastră, a fost racordată la principiul liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, promovat de Uniunea Europeană.

Chiar şi în aceste condiţii, absolut noi pentru societatea românească, principalul obiectiv al Regulamentului 3/2007 a fost limitarea riscului de creditare, îndeosebi în valută, în cazul persoanelor fizice. Împrumutătorii (bănci şi IFN-uri) au fost astfel obligaţi să fixeze limite maxime ale gradului de îndatorare, pe categorii de clientelă, clasificate după venituri şi garanţii. Mai mult, Banca Naţională a continuat să preia în contul rezervelor minime obligatorii o parte din sumele în valută ce intrau în valuri în România. Dacă, în 2002, din fiecare euro intrat într-o bancă 22 de eurocenţi erau adunaţi în "cămara" de la BNR, iar din 2004 suma a urcat la 30 de eurocenţi, începând din 2006 băncile erau obligate ca pentru fiecare euro intrat într-un depozit valutar sau primit sub formă de împrumut să depună la BNR 40 de eurocenţi. Aşadar, dacă primea un euro, banca nu mai putea să dea credite în valută în valoare de 1 euro, ci de numai 60 de cenţi. A fost cea mai severă măsură luată în acest sens în Uniunea Europeană. Cum nu a văzut Cristian Dogaru că această măsură - repet: cea mai dură din Uniunea Europeană - a fost o dovadă în plus, lângă multe altele, a caracterului contra-ciclic, şi nicidecum pro-ciclic, al politicii monetare a BNR?

Şi a urmat încă o dovadă, în 2008. Când bula imobiliară ameninţa într-adevăr să se spargă, Banca Naţională a acţionat rapid şi eficient pentru a contracara riscurile ce planau asupra sistemului creditului. Regulamentul 11 al BNR, din 2008, care îl modifica pe cel din 2007, pleca tocmai de la semnele crizei ce ameninţa să lovească şi ţara noastră. Noua normă a făcut, cu un ceas mai devreme, pasul pe care peste câţiva ani, în plină criză, l-au făcut multe alte bănci centrale din Uniunea Europeană. Mesajul fiind în titlul normei: limitarea riscului de creditare la persoanele fizice. A riscului, deci, nu a creditării.