Cum alegem un politician?

Problema nu este deloc simplă. Mai ales pentru că suntem înclinaţi să credem în răspunsuri pre-fabricate. Spre exemplu, să credem că alegem doar pe baza "informaţiei" pe care o avem despre politicianul în cauză.

Acest răspuns însă nu este decât rareori corect. Am testat în repetate rânduri această ipoteză şi am să o fac şi acum: câţi dintre dumneavoastră, cititorii acestui articol, cunoaşteţi numele unui consilier local sau judeţean de pe lista de partid pe care aţi votat-o? Dacă stăm să ne gândim, majoritatea dintre noi nu cunoaştem aproape nimic despre aceia pe care îi votăm (sau pe care refuzăm să îi votăm, spunând că "ne-am săturat de ei"). Mai mult, nu cunoaştem atribuţiile precise ale funcţiei în care urmea-ză să îi votăm (alt experiment: câţi îşi amintesc atribuţiile precise ale funcţiei de Preşedinte de Consiliu Judeţean?).

Realitatea crudă este că lucrurile nici nu pot sta altfel. Din mai multe motive.

Primul: campaniile electorale nu furnizează oricum decât puţină informaţie utilă. De regulă vedem doar nişte afişe cu politicieni cu cravată care zâmbesc. Numiţi asta "informaţie"?

Al doilea: sunt mulţi candidaţi. Ştiu că avem senzaţia că sunt mereu aceiaşi, dar acest lucru e o iluzie produsă de televizor. Luaţi orice buletin de vot. Acolo sunt tot felul de candidaţi şi de partide. Sigur, noi avem deja un favorit. Dar de unde ştim că alţii nu sunt mai buni? Păi... nu ştim. Adesea nici nu citim numele altor candidaţi. Însă, logic este posibil ca între aceştia să fie oameni mai oneşti şi mai capabili.

Al treilea: experienţa politică este necesar limitată. Şi a aleşilor, şi a alegătorilor. Chiar dacă un politician ne-a plăcut în trecut (foarte improbabil), aceasta nu garantează că el ne va fi pe plac şi în continuare. Provocările lumii de mâine sunt altele.

Alegerile moderne se desfăşoară, de fapt, în condiţii de incertitudine. Într-un grup mic sau într-o societate tradiţională, lucrurile stau altfel, pentru că ştim exact cu cine avem de-a face. Dacă vreau să joc fotbal cu doi prieteni, Lică şi Marin, îi cunosc pe amândoi şi ştiu ce sunt ei în stare. Dar într-o societate contemporană, unde am de-a face cu atâţia necunos-cuţi, acest lucru nu mai este posibil. Alegem la limitele ignoranţei.

Există o strategie raţională a alegătorului, în aceste condiţii? Sau trebuie să acceptăm, pasivi, produsele mass-media şi ale consultanţilor?

Interesant, există. Problema a fost tratată, abstract, într-un articol faimos din Journal of the American Statistical Association (1966), scris de John P. Gilbert şi Frederick Mos-teller. Titlul: "Recunoaşterea maximului unei secvenţe".

Să presupunem un concurs de frumuseţe. Concurentele intră una după alta, iar noi trebuie să o alegem pe cea mai drăguţă. Problema este că odată ce alegem o fată, alegerea este finală. Putem să le vedem pe toate celelalte, însă după ce alegerea este făcută. Riscul, evident, este să alegem prea devreme sau prea târziu dintr-o serie pe care, de fapt, nu o cunoaştem în întregimea sa. Ceva asemenător se petrece în cazul alegerilor politice desfăşurate în condiţii de incertitudine.

Gilbert şi Mosteller demonstrează că există o strategie care optimizează şansele. Le respingem pe primele 37% şi apoi o alegem pe prima care ne place mai mult decât precedenta. Şansele de a o fi ales pe aceea care ne place cel mai mult din întreaga serie vor fi tot de 37%. Mai mari decât în cazul oricărei alte strategii.

Alegerile politice aparent nu urmează acest model. Concurentele noastre intră aleator, în vreme ce politicienii nu sunt distribuiţi aleator decât pe buletinul de vot, nu şi în viaţa reală, unde unii ne ies în cale după cum îi ţine punga (proprie sau a sponsorilor). Însă alegerile noastre tot pe buletinul de vot sunt marcate, în cele din urmă, iar personalitatea şi rolurile candidaţilor ne sunt, practic, necunoscute multora dintre noi.

Câteva concluzii.

Prima: mai multă reţinere atunci când vorbim despre concepte precum "democraţie", "reprezentativitate" sau "sistem de vot". Noi presupunem că cetăţeanul alege sau că poate, în orice caz, să aleagă. Lucrurile sunt mai complicate. Spre exemplu, teoria alegerilor presupune că selectăm preferinţa noastră într-un set de candidaţi pe care îi comparăm şi îi cunoaştem. În realitate, procesul acesta are şi o componentă probabilistică.

A doua: multe lucruri trebuie lăsate în sectorul privat. Cu cât politicienii se amestecă în mai multe, cu atât creşte gradul de complexitate al alegerilor. Care oricum nu sunt simple.

A treia: alegerile trebuie să fie mai frecvente. Erori vor fi, însă alegătorii mai experimentaţi vor putea să le corecteze pe parcurs, mai repede. Unii dintre marii autori din tradiţia liberală sau republicană au susţinut chiar teza alegerilor anuale.

Ajunşi în ziua alegerilor, ce facem, aşadar? Să îi eliminăm pe aceia din prima treime. Să încercăm cu cei-lalţi. Să îi comparăm atent. Nu se ştie de unde "sare iepurele". Însă este probabil că nu chiar din primele rânduri.