Cum sunt păcăliţi alegătorii

Ce materii noi ar trebui predate în şcoală? Să facem un exerciţiu. Ecologie? Istoria Asiei? Statistică? Psihologie socială? Fiecare are, sunt convins, o listă scurtă.

Vin şi eu cu o propunere. Teoria alegerilor.

În şcoala contemporană se studiază tot felul de lucruri. Cele mai multe sunt, nu mă îndoiesc, utile. Algebră, geografie, istorie medievală sau literatură. Însă ceva mi se pare cu deosebire bizar. Trăim, se spune, în regimuri democratice. Acestea se bazează pe consimţământul exprimat în alegeri. Cu toate acestea, noi nu studiem niciodată în şcoală ştiinţa alegerilor. Cu toate că rareori avem nevoie de acest gen de informaţie, suntem convinşi că este util să cunoaştem trigonometrie sau să aflăm despre istoria Franţei în secolul al XVII-lea. Iar despre alegeri nu aflăm nimic, cu toate că uneori suntem chemaţi şi de două sau trei ori la vot pe an. Nu vi se pare bizar?

Mai mult: într-o economie modernă facem mereu alegeri complicate în calitate de consumatori, de clienţi sau de acţionari. Un exemplu: elevii care doresc să intre la liceu listează ordinea preferinţelor. Acesta este un sistem de vot. După cum sisteme de vot sunt şi acelea folosite în diverse jocuri şi concursuri, când juriul acordă note şi face medii. Sau când se votează în consiliile de administraţie conform regulilor votului cumulativ sau ponderat (weighted).

Acum chiar avem de-a face cu un paradox. Recurgem frecvent la vot, în calitate de cetăţeni, acţionari, clienţi sau spectatori. Însă nici o instituţie nu ne "alfabetizează" în această privinţă.

Nu suspectez nici o conspiraţie. Cred că este vorba, pur şi simplu, de credinţa naivă că lucrurile sunt simple. Punem o ştampilă pe un nume de candidat sau pe o listă de partid, ridicăm o mână, apăsăm pe un buton.

În realitate, lucrurile nu sunt deloc simple. Iar dacă sunt mai complicate, aşa cum se întâmplă de obicei, cineva va fi păcălit. De regulă cel care merge la târg fără să ştie cu cine are de-a face...

Una dintre constatările deprimante pe care le-am extras din istoria sistemelor electorale este că frauda sistematică apare chiar de la începuturile democraţiei de masă. Nu doar regimurile autoritare s-au specializat în mistificarea alegătorilor. În America secolului al XIX-lea s-a inventat manipularea graniţelor colegiilor electorale. În Anglia aceluiaşi secol, diferenţele de talie între colegii depăşeau orice imaginaţie. Toate aceste trucuri ("gerrymandering" şi "malapportionment", pe numele lor tehnice) sunt frecvent utilizate şi astăzi, în multe ţări, pentru a manipula rezultatul alegerilor.

În statele unde se folosesc sisteme mixte sau proporţionale cu selecţie personalizată alegătorii mai sunt victimele unei iluzii: că votează "o persoană". De fapt votul lor se transferă, integral, partidului, în direcţii şi în moduri care ar surprinde sau chiar supăra numeroşi alegători.

Alteori avem de-a face cu o manipulare construită pe baza regulilor, aparent rezonabile, ale sistemului. În alegerile majoritare, uneori interesul Puterii este să sprijine, deschis sau în secret, o facţiune a Opoziţiei, dacă acesta poate "sifona" voturi de la oponenţii Guvernului.

În fine, sunt şi cazuri de manipulare a agendei. Exemplul meu favorit priveşte o alegere simplă, între trei opţiuni. Să le numim Mere, Pere şi Caise. Merele ar câştiga într-o cursă simplă, unde votăm direct, cu majoritate simplă, între aceste trei opţiuni. Dar un politician iscusit poate încerca, în anumite condiţii, o manevră. Dacă ştie că, într-un meci "unu-la-unu", Merele ar fi învinse de Pere, ar cere mai întâi un vot între acestea două, pentru a scăpa de candidatul cel mai bine plasat "pe general". (Pentru un exemplu mult mai complicat, din alegeri reale, recomand cartea lui Bruce Bueno de Mesqiuta, "The Predictioneer's Game").

Acestea au fost câteva exemple care ne arată cum alegerile sunt susceptibile de a fi manipulate. Ce ar fi de făcut, în acest caz?

Propunerea mea este pe cât de modestă, pe atât de simplă. Să învăţăm despre teoria alegerilor. Nu cred că o cultură politică solidă, într-o democraţie complexă, se poate construi cu cetăţeni impermeabili la acest gen de cunoaştere. Este, desigur, important să îl citim pe Caragiale sau să studiem teorema lui Pitagora. Dar este important, chiar indispensabil, să ştim ce este acela un câştigător Condorcet sau să înţelegem principiile atribuirii mandatelor în colegii.

Auzim adesea formule de genul: "Ne trebuie o cultură politică democratică". De acord. Dar să nu ne facem iluzii. Această cultură nu poate să omită "tehnicalităţile" teoriei alegerilor. Acum o sută de ani, poate că acest lucru era cu putinţă. Acum nu. Trăim într-un mediu saturat de numere, de liste, de reguli, de statistici. Le putem, desigur, ignora. Dar ne amăgim, iarăşi. Politicienii şi, mai ales, consultanţii de care primii depind din ce în ce mai mult nu le ignoră. Iar aceştia din urmă nu reprezintă, prin definiţie, interesele noastre, ale alegătorilor. Ci pe ale lor, ale celor "aleşi".