Cumpănă, 75 de ani după Bretton Woods

Momentul Bretton Woods a rămas adânc întipărit în imaginaţia politică. Conferinţa ce a avut loc în New Hampshire, Statele Unite, acum trei sferturi de secol, a reprezentat un prim exerciţiu global, la care au participat 44 de state, efortul de structurare a ordinii economice mondiale ce avea să urmeze câştigării de către Aliaţi a celui de-al doilea război mondial.

Bretton Woods venea, de altfel, după eforturile eşuate ale preşedintelui american Woodrow Wilson de a orchestra un prim concert diplomatic în Europa, pacea negociată de el la finalul primului război mondial fiind, însă, respinsă de Congresul american cu consecinţe devastatoare pentru Europa.

Forţa fundamentală de organizare economică a anilor 1920 a fost dolarul american, în sensul că ţările care se angajau la programe de austeritate (ce vizau şi dezarmarea statelor combatante din primul război mondial) şi la folosirea aurului ca etalon monetar, beneficiau de credite în dolari de la băncile de pe Wall Street. Şocul economic din 1929 a rupt acest flux de capital care până atunci ancorase, în absenţa altor elemente organizatoare, stabilitatea sis-temului.

"Contrareacţia" anilor 1930 faţă de hegemonia continentului nord-american a "forţat" Statele Unite să devină o hiperputere militară, în timpul şi după încheierea celui de-al doilea război mondial (vezi insert 1) şi să elaboreze un aşa-numit "antidot economic" la reacţiile adverse apărute după eşecul preşedintelui Wilson.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Departamentul Trezoreriei Statelor Unite, patronat atunci de secretarul Henry Morgenthau Jr., şi mare parte din Departamentul de Stat se angajaseră să proiecteze o ordine economică internaţională care a prins viaţă la conferinţa de la Bretton Woods.

În cadrul întâlnirii ce a avut loc între 1 iulie şi 22 iulie 1944, la doar câteva săptămâni de la invazia aliaţilor asupra Normandiei şi Operaţiunea Bagration, este pus la cale un sistem care prevedea, îndeosebi, un curs de schimb fix pentru dolarul american, raportat la aur, de 35 de dolari/uncie, un curs de schimb fix al valutelor ţărilor participante, legat de dolar, mişcări de capital restrânse şi crearea unor instituţii internaţionale care să asigure implementarea regulilor (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială).

Una dintre ideile principale ale sistemului Bretton Woods a fost că ordinea internaţională necesită un fundament economic, spune Adam Tooze, profesor de istorie la Columbia University.

Tot el arată, că, în prezent, memoria colectivă a reprezentanţilor politici, economici şi a celor din media, indiferent de ideologie, păstrează evenimentul de la New Hampshire din urmă cu 75 de ani drept "spiritul Bretton Woods" şi argumentează că este necesară atât reînvierea acestui spirit în vremurile tulburi din prezent, cât şi a instituţiilor internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM) în scopul propăşirii păcii şi a comerţului sau a unor politici progresiste.

Asta, în contextul în care o consultare a istoriei arată că sistemul Bretton Woods nu a funcţionat în primii ani de la concepere, ci, din contră, forma iniţială a ordinii a eşuat relativ rapid.

De exemplu, Planul Marshall este deseori confundat cu sistemul Bretton Woods, în ciuda faptului că Planul a reprezentat plasturele aplicat economiilor europene, în 1947, la momentul în care a devenit clar că Planul Morgenthau, care viza dezindustrializarea Germaniei, nu reprezenta o soluţie pe termen lung.

George Marshall, diplomatul de la care s-a adoptat numele noului plan, era Secretarul de Stat al Statelor Unite, instituţia care a preluat managementul proiectului de reconstruire a Europei de la Departamentul Trezoreriei americane, implementând o politică industrială pro-creştere, mai degrabă dirijis-tă (ce presupune o implicare masivă a statului în economie) decât bazată pe economia de piaţă.

Planul Marshall a avut în vedere un areal geografic relativ redus, cel vest-european, fară a fi o soluţie globală, context în care viziunea Bretton Woods a devenit mai degrabă parte integrantă a strategiei Occidentului împotriva Uniunii Sovietice.

Se presupune că Planul Marshall a fost elaborat înaintea Războiului Rece, deci premergător tensiunilor dintre Vest şi Uniunea Sovietică când, de fapt, ordinea pe care o implica Planul Marshall, elaborat în 1947, conduce la amplificarea tensiunilor post-război.

În esenţă, argumentează Tooze, la nivelul ordinii mondiale, prăbuşirea Planului Morgenthau a reprezentat un moment de eşec al Bretton Woods, sis-tem care a început totuşi să funcţioneze începând cu 1948, cu mişcări libere de capital care, însă, spre finalul anilor 1960 au dus la presiuni crescânde asupra sistemului.

Bretton Woods a dus la creşterea rezervelor valutare în dolari, în ţările membre ale sistemului, bani pe care SUA trebuia să îi răscumpere cu aur.

Guvernele străine au ajuns să aibă mai mulţi dolari decât aurul deţinut de către banca centrală a SUA şi, prin urmare, statul american a trebuit să tipărească mai mulţi dolari ca să menţină lichiditatea necesară comerţului internaţional. Pasivele externe ale SUA au depăşit, în 1960, rezervele naţionale de aur, iar în 1967 guvernul britanic a decis să devalorizeze lira, ceea ce a condus la creşterea cererii de aur. Doi ani mai târziu, mai mulţi participanţi la sistemul Bretton Woods au încercat să răscumpere rezervele de dolari pe care le deţineau. Acestea, împreună cu cheltuielile federale pentru Războiul din Vietnam şi cu persistenţa deficitului balanţei de plăţi, au stat la baza deciziei preşedintelui american Richard Nixon de anulare a convertibilităţii dolarului în aur.

Acest lucru a dus la prăbuşirea Bretton Woods şi a preţului standard al aurului, de 35 dolari/uncie. Din acel moment, ratele fixe ale cursurilor de schimb ale valutelor au dispărut şi aces-tea au început să fluctueze. "Şocul Nixon", aşa cum a fost numită decizia preşedintelui SUA, a dus la apariţia banilor fiduciari, adică a însemnului monetar care are o valoare fictivă, convenţională.

Totodată, ruperea legăturii dintre dolar şi aur a dus la o inflaţie galopantă, persistentă. Aici a survenit un nou exerciţiu de structurare a ordinii economice internaţionale, respectiv epica campania de creşteri de dobânzi a preşedintelui Federal Reserve Paul Volckler, care a condus la ceea ce este descris de multe ori drept "perioada neoliberală".

În fapt, perioada inflaţiei galopante a condus la schimbări la nivelul discursului politic în ţări precum Statele Unite sau Marea Britanie, în perioada anilor 1980 fiind aleşi Ronald Reagan şi Margaret Thatcher.

În fine, colapsul Uniunii Sovietice şi a comunismului a des-chis calea pentru apariţia globalizării şi a aşa-numitei ordini liberale internaţionale (şi concepte precum sfârşitul istoriei), pusă la cale încă de la Bretton Woods.

În 1944-1945 se avea în vedere o organizaţie internaţională a comerţului (International Trade Organization) care să ducă la globalizare, dar proiectul fusese abandonat până în 1950, Congresul american opunându-se demersului. În locul acestei organizaţii a apărut GATT (General Agreement on Tarrifs and Trade), iar World Trade Organization (WTO), manifestarea ins-tituţională a globalizării, a apărut de abia în 1995, China devenind membru la 1 noiembrie 2001.

Pe fondul "trimfului Vestului" a survenit o nouă viziune consolidată a globalizării, a proceselor integraţionis-te (NAFTA, UE, CSI, BRICS, etc) şi a multilateralismului originar Bretton Woods, care astăzi s-a extins dincolo de regimul instituţional devenind o "religie" adoptată până şi de China, a cărui preşedinte a fost sărbătorit recent la Davos, în ianuarie 2017 (cu trei zile înaintea inaugurării preşedintelui american Donald Trump), drept salvatorul globalizării şi a ordinii internaţionale.

De-a lungul ultimelor decenii, de altfel, China şi economiile emergente s-au dovedit beneficiarii principali ai ordinii centrate pe globalizare şi comerţ liber, de aici şi dorinţa preşedintelui chinez Xi Jingping de a poza în salvator, în ciuda reformelor lente.

În orice caz, la un moment dat în perioada post-război rece, Statele Unite pierd controlul asupra propriei invenţii, economia globalizată, şi astfel se lărgesc forumurile internaţionale precum G20, care, în momente precum criza financiară din 2008, se dovedesc eficiente în guvernarea şi relansarea economiei globale.

În prezent, exercitarea puterii de către Statele Unite, punctul gravitaţional al acestei ordini globale, se regăseşte într-un moment de confuzie sub preşedintele Donald Trump. Dar, structural, momentul este similar cu altele în care s-au regăsit Statele Unite privind înapoi în istoricul exercitării puterii americane în lume.

Momentul iese însă în evidenţă din două cauze structurale, definitorii perioa-dei actuale şi a viitorului: evoluţia Chinei şi apariţia schimbărilor climatice.

Dacă în ceea ce priveşte China, Statele Unite pot acţiona unilateral procedând la destructurarea globalizării, în cazul schimbărilor climatice, SUA, precum şi restul Europei, sunt simpli spectatori într-o dramă ce nu poate fi abordată decât într-un cadru multilateral.