Dacă suveranitate nu e e, atunci ce mai e?

Am anunţat ieri că urma să aibă loc la Palatul Parlamentului o mare dezbatere pe tema suveranităţii. Evenimentul a avut loc. La el au participat oameni de ştiinţă, politologi, politicieni, jurnalişti şi reprezentanţi de seamă ai societăţii civile. A fost extrem de interesant. Atâta doar că, în final, nu s-a putut decât trage o concluzie deconcertantă. Ne-am pierdut suveranitatea.

Institutul de Studii Politice Conservatoare, în spatele căruia se află AUR, a făcut o treabă pe cinste. Dezbaterea este necesară. Extrem de utilă. Poate fi urmărită pe Facebook, pe pagina institutului. Concluzia însă, argumentată în fel şi chip, este deconcertantă. Şi amară. În esenţă, ea sună aşa: nu există suveranitate ciuntită. O suveranitate amputată nu mai este suveranitate, ci generează pentru statul respectiv, în speţă România, un statut de colonie. Cum s-a pierdut suveranitatea şi dacă poate fi ea în vreun fel recuperată, iată marea provocare a societăţii de azi. Poate şi de mâine.

Singurul deţinător real al suveranităţii este cetăţeanul. Poporul. Acesta, printr-un vot pe care l-a crezut democratic, a cedat nu suveranitatea, ci exerciţiul acesteia, politicienilor pe care i-a ales. La vot au participat doar 30% dintre cei care compun electoratul. Iar politicienii aleşi, cei care conduc astăzi ţara, reprezintă peste 50% din 30%. Deci 15-16% dintre cetăţenii cu drept de vot ai României au decis ca timp de patru ani să-şi delege exerciţiul suveranităţii unor doamne şi unor domni care reprezintă puterea în exerciţiu a României. Aceştia, la rândul lor, au luat decizia fatală. De a-şi delega şi ei mandatul factorului extern. Unor puteri străine. Ele sunt străine şi rămân străine, chiar dacă sunt reprezentate de aliaţi reali sau falşi ai României. Şi iată cum, în locul poporului suveran, România, cu ghilimelele de rigoare, urmează să fie apărată, protejată şi afirmată în lume prin intermediari. La a treia mână.

Lista vulnerabilităţilor generate de această stare de lucruri este mare şi, într-o formă sau alta, e rând pe rând prezentată opiniei publice. A acelei părţi din opinia publică dispusă să citească, să se informeze şi să reflecteze pe marginea acestei teme. A nu mai fi suveran înseamnă a nu mai fi proprietarul propriei tale existenţe. Rezultatul acestei stări de lucruri este că din România pleacă anual circa 200 de miliarde de euro şi se întorc sume modice. Acest proces de degradare continuă este rezultatul unui concept, inventat şi aplicat de neomarxişti, al co-suveranităţi. Co-suveranitatea este de fapt imposibilă. Sau e posibilă doar într-un singur sens. Dinspre cei mai puternici către cei mai slabi. Şi, pentru a încheia această sinteză, mă grăbesc să repet o afirmaţie extrem de dură, dar perfect întemeiată, pe care am auzit-o la dezbatere. Citez: "Unde nu e suveranitate, e doar trădare".

A participat, cum era şi firesc, şi George Simion, liderul AUR. Acesta mi-a mărturisit că nu a apucat să citească editorialul meu de ieri. Şi rău a făcut. Totuşi, el a transmis un semnal de alarmă identic cu cel tras de mine la capătul analizei de ieri. Şi anume faptul că, în ultima vreme, din ce în ce mai multe personaje, în special din lumea politică, în special din rândul coaliţiei majoritare, încearcă să se caţere pe val şi să mimeze suveranismul, în timp ce, prin toate deciziile pe care le iau, nu fac altceva decât să trădeze zilnic în fel şi chip interesul naţional. Această intervenţie a lui George Simion m-a determinat să-mi dezvolt în continuare teza. Afirmând - vezi "Ia pastila SRS!" de azi - că retortele laboratoarelor deţinute de factorul intern şi extern - puteţi să-i spuneţi stat subteran - creează falşi suveranişti şi false partide suveraniste. Obiectivul este acela de a-i intoxica pe cetăţeni şi a disipa sau chiar compromite mişcarea reală de tip suveranist, care se opune nu globalizării, care este un fenomen obiectiv, ci globalismului, care este o ideologie.

Dacă este adevărat că de-suveranizarea României s-a produs, la fel de adevărat e că şansa noastră de a ne recupera identitatea, atuurile statalităţii, constă în întoarcerea la cetăţean. La deţinătorii legitimi ai suveranităţii unui stat. Prin urmare, am solicitat ca, după asemenea necesare dezbateri, Institutul de Studii Politice Conservatoare să iniţieze şi să organizeze întâlniri cu grupuri mari de cetăţeni din întreaga ţară, fără conotaţii politice, fără a încerca cumva să facă propagandă pentru AUR, şi să le explice cetăţenilor ce au pierdut, de ce au pierdut, cum şi când şi-ar putea lua suveranitatea înapoi. Abia aici intervine elementul politic. Oamenii trebuie să afle, mai ales cei care au primit votul şi mandatul cetăţenilor, cine le-a vândut suveranitatea. Cine sunt cei responsabili. Ar trebui deci să ne întoarcem la democraţia participativă. Riscul este enorm, pentru că există foarte multe forţe interesate, care se vor opune. Pe de altă parte, cetăţenii, având de ales, dispun şi de forţa necesară de a lua decizii radicale, aşa cum s-a mai întâmplat şi în alte state europene, ca capătul ciclului electoral.