De ce i se mai spune Uniune Europeană?

Hăul dintre declaraţiile liderilor europeni şi realitatea "crudă" din propriile ţări se adânceşte pe zi ce trece. Prin vorbele lor goale descriu Uniunea Europeană, printre altele, drept o structură menită să ducă solidaritatea cetăţenilor pe noi culmi şi să asigure bunăstarea prin politici comune.

Din păcate pentru "visul european", revista germană Der Spiegel a venit zilele trecute cu informaţii care nu mai permit unor nume importante să recomande politici sau să dicteze unor guverne care au uitat interesele propriilor naţiuni.

Jean-Claude Juncker, domnul "când situaţia devine serioasă trebuie să minţi", adică preşedintele Comisiei Europene, este primul amintit de publicaţia germană, pe fondul noilor informaţii cu privire la tratamentul fiscal preferenţial acordat unor corporaţii internaţionale în Luxemburg, Olanda şi Belgia.

Jurnaliştii de la Der Spiegel au avut acces la documente interne ale UE, care arată modul în care ţările Benelux au blocat legile europene privind eliminarea paradisurilor fiscale din uniune. "Documentele interne ale UE arată în mod clar acţiunile guvernului luxemburghez, sub conducerea lui Jean-Claude Juncker, pentru atragerea companiilor în ţară prin facilităţi fiscale", scrie revista germană.

În ultimă instanţă, deciziile autorităţilor din Luxemburg sunt de înţeles: bunăstarea naţiunii este asigurată de mediul privat, care se dezvoltă doar într-un mediu favorabil.

Dar este de neînţeles de ce o astfel de oportunitate este negată altor membri ai Uniunii, mai ales când "lecţiile" vin tocmai de la Juncker. De ce competiţia fiscală din Europa, în loc să fie încurajată, este caracterizată deseori drept "dumping" fiscal, iar cei pedepsiţi sunt, de cele mai multe ori, doar ţările fără influenţă la masa puterii de la Bruxelles?

După cum arată Der Spiegel, preşedintele Comisiei Europene a scris participanţilor la întâlnirea G20 de la Ankara că "trebuie să urmeze exemplul Europei în ceea ce priveşte competiţia fiscală neloială". Dicţionarul limbii române include cuvântul "tupeu", dar acesta este mult prea slab pentru a descrie atitudinea lui Juncker.

Până la sfârşitul lunii noiembrie 2015, "Parlamentul european trebuie să aprobe limbajul folosit într-un raport care denunţă practicile fiscale utilizate în Luxemburg de-a lungul anilor", mai arată publicaţia germană.

Adică "reprezentanţii" cetăţenilor europeni încearcă să găsească scuze pentru un comportament care nu corespunde spiritului european? Unitate, fraternitate şi egalitate, într-adevăr!

Der Spiegel mai arată că raportul final "nu va atribui o vinovăţie politică pentru ceea ce este cunoscut sub numele "afacerea LuxLeaks", deoarece "Comisia Juncker a refuzat în mod repetat accesul la documentele relevate pentru reglementările fiscale care privesc marile corporaţii".

Mai mult, jurnaliştii de la revista germană au avut acces şi la documente care arată "cât de mare este divergenţa între cuvinte şi fapte în ceea ce priveşte cadrul de taxare din Europa, în special când este vorba despre liderul din Luxemburg".

Care au fost "aranjamentele"? Din punct de vedere conceptual, destul de simple. Pentru a atrage cât mai mulţi bani ai corporaţiilor în ţară, "oficialii s-au jucat cu modelele de taxare în ceea ce priveşte "instrumentele financiare hibride". Printre acestea se regăsesc aşa-numitele "cutii de patente", care au permis companiilor să-şi transfere veniturile aferente drepturilor de proprietate intelectuală către subsidiarele din Belgia, Olanda şi Luxemburg, astfel încât să plătească impozite mai reduse.

Conform datelor prezentate de revista germană, rata de impozitare a profiturilor corporaţiilor a scăzut în Belgia până la 6,8%, de la 33,99%, după adoptarea sistemului "patentelor" în 2007, iar în Luxemburg scăderea a fost de la 29,22%, până la 5,84%.

"Acest sistem a asigurat sume importante pentru bugetele ţărilor Benelux, dar a reprezentat un dezavantaj major pentru alte ţări UE, mai ales în ceea ce priveşte companiile mici şi mijlocii, care nici măcar nu au fost luate în considerare pentru un astfel de tratament preferenţial", mai scrie Der Spiegel.

Dar cum este posibil să apară în ecuaţie şi numele Olandei, unde ministru de finanţe este "cavalerul" austerităţii Jeroen Dijsselbloem, preşedintele Eurogrupului? Oare nu este prea mult pentru "Europa Unită"?

Se pare că nu. "Printr-o strânsă colaborare, Luxemburg şi Olanda au refuzat să furnizeze informaţii cu privire la tratamentul fiscal al marilor corporaţii încă din 2010, cu patru ani înainte de izbucnirea scandalului LuxLeaks", mai scrie Der Spiegel.

Publicaţia germană arată că Jeroen Dijsselbloem ar trebui să răspundă unor întrebări incomode, mai ales că, şi după ascensiunea acestuia în funcţia de preşedinte al Eurogrupului, "ţara sa a continuat să blocheze orice apel pentru schimbare".

Cu toate acestea, nimeni nu este vinovat. În faţa unui comitet al Parlamentului European, Jean-Claude Juncker a declarat că "nu am creat niciun sistem de evaziune fiscală în Luxemburg care să afecteze alte ţări europene", iar un purtător de cuvânt al ministerului de finanţe din Olanda a precizat, pentru publicaţia olandeză Trouw, că "nu recunoaşte tabloul prezentat de revista germană". Se pare că toate autorităţile europene "de seamă" sunt experte în curentele artistice "postmoderniste", unde viziunea privitorului este fundamentală pentru semnificaţia "operelor".

Scandalul Volkswagen a adus în atenţia publicului şi un alt aspect al "egalităţii" europene în faţa legii. Wolfgang Munchau, editorialist la Financial Times, a scris recent că "interesele producătorilor sunt predominante, chiar şi atunci când s-au demonstrat cazuri repetate de fraudă din partea companiilor", iar "piaţa unică europeană este un club corporatist confortabil".

Benito Mussolini a definit cu mulţi ani în urmă starea din fapt de Europa de astăzi. Parcă îi spunea fascism. Tot Il Duce spunea că "democraţia este frumoasă în teorie", iar actualii lideri "europeni" doresc să ne demonstreze că a avut dreptate.

Scandalul LuxLeaks şi perpetuarea acestuia, prin lipsa de reacţie a "mandarinilor" de la Bruxelles, arată de ce este pecetluită soarta Uniunii Europene. Mişcările naţionaliste din Europa reprezintă cel mai mic pericol, în condiţiile în care "primul imperiu neimperial" din istorie, după vorbele "nemuritoare" ale fostului preşedinte al CE, José Manuel Barroso, este ocupat permanent cu autodistrugerea.