De ce iarna nu-i ca vara şi nici vaca, cum e cioara

Iau de bună-credinţă exasperarea unuia dintre cititorii ziarului nostru, exprimată într-un comentariu de editorial, scris mai zilele trecute. Replica era din categoria "Dacă te dai mai deştept ca ăştia de la putere, de ce nu spui tu cum să facem, ca să fie bine? Rău, vedem şi singuri cît este!" Pe ici, pe colo, am mai strecurat de-a lungul timpului tot felul de idei şi soluţii, dar pentru că au trecut neobservate, ori s-au mai uitat, iată ce zic eu şi odată cu mine trebuie să zică toţi cei ce nu vor să cază la extremitate (vorba lui Farfuridi): trebuie să începem cu normalizarea vieţii politice. Iar cînd spun normalizarea, am în vedere două lucruri esenţiale: reproiectarea, da capo al fine, a cadrului normativ al politicii, de la Constituţie, pînă la legile de funcţionare a instituţiilor guvernării, pentru a ieşi din labirintul fără de sfîrşit al erorilor de construcţie, de interpretare şi de utilizare practică a democraţiei noastre; al doilea lucru esenţial este instituirea unui regim strict, în primul rînd juridic, şi abia apoi politic, pentru gestiunea mandatului public, la orice nivel.

Fără să intru în detalii şi alte "chestiuni de specialitate", am să spun abrupt că, atîta vreme cît amendarea Constituţiei şi a legilor esenţiale ale guvernării va fi lăsată pe mîna celor direct implicaţi în politică, părţi interesate deci, România nu va avea un cadru constituţional şi legal funcţional, care să ne păzească de excesele "preşedinţilor jucători", ale "prim-miniştrilor marionetă", ale miniştrilor, ori ale preşedinţilor de consilii, "baroni de ţară", de creearea şi reproducerea în timp a cleptocraţiilor puterii, de selecţia negativă care operează în sistemul promovării politice, de instituirea falselor valori şi a modelelor aberante de comportament în poziţii de responsabilitate publică. Similar, atîta vreme cît îi vom lăsa pe cei ce au executat mandate publice să trăiască liniştiţi fără să dea în niciun fel socoteală, sub spectrul răspunderii legale, de ce au făcut cu resursele sociale, economice, umane, cu şansele, avute la dispoziţie în timpul mandatului lor, o să avem parte mult mai des de guvernări aberante, indiferent cine le va exercita, decît de unele normale.

Ca soluţii de principiu, avem la îndemînă, fie varianta să mergem aşa mai departe, pînă ce costurile relei guvernări vor duce la groapă statul şi naţiunea care răspund tot mai şovăielnic la numele de România, fie să comisionăm această sarcină, fie să trimitem la înaltele şcoli de pe alte meleaguri vreo cîteva mii de tineri cu minţi lumintate, din care să iasă la iveală, peste alte două decenii, cele cîteva zeci de somităţi de care avem nevoie, în fiecare domeniu. Fie vorba între noi, problema şi soluţiile ei se prezintă exact în acelaşi fel şi în domeniul politicilor economice şi în cele ale dezvoltării sociale şi, esenţialmente, în toate marile arii ale reconstrucţiei de care avem nevoie. Doar că, pînă să ne trezim noi, pentru că economia nu-i un joc de monopoly, pe care ar trebui să avem răbdare să-l înveţe politicienii noştri, ci o bătălie pe resurse, la nivel global, dusă cu toate mijloacele, de la cele ale influenţei prin corupere şi trădare, pînă la cele ale jafului cu mijloace legale şi ilegale, România nu-şi mai poate permite luxul să aştepte alte două decenii. Priviţi exemplul altor societăţi. Există cîteva ţări, subdezvoltate la origine, care s-au trezit peste noapte cu munţi de petro-dolari în rezervele naţionale. S-au repezit să le folosească după capul lor? Nu, au comisionat, pur şi simplu, gestiunea acestei bogăţii, pe bază de contracte, întocmite în acest scop. I-au supravegheat cu legi dure şi pe cei ce mînuiau bogăţia şi trebuiau să o sporeas-că, iar pe lîngă ei au trimis să înveţe o nouă generaţie, locală, de viitori gestionari ai bogăţiei. Noi avem de gestionat, din păcate, sărăcia, dar costurile, dacă pierdem bătălia, sunt la fel de mari, ca şi cînd am pierde bogăţii, pentru că, în realitate, prostia, ticăloşia şi lipsa de răspundere a guvernărilor de astăzi, risipesc bogăţiile generaţiilor de mîine, ba chiar şi de poimîine. De ce n-am urma exemplul altora?! Nu e nicio ruşine să recunoşti că nu ştii, e în schimb o prostie criminală să te prefaci că ştii şi să duci o naţiune întreagă de rîpă!

După cum mă duce pe mine capul, răul nu ni se trage de la prea multe boli, ci de la faptul că în loc să luptăm cu ele, le cocoloşim, ne comportăm şi ne ducem zilele cu ele, ca şi cînd am fi sănătoşi, ori inventăm "remedii" cu consecinţe încă şi mai rele decît boala.

Iau un alt exemplu. Nu puţini sunt cei care observă infantilismul politicii din ţărişoara noastră dragă. Comportamentele oamenilor politici sunt remarcabil asemănătoare cu cele ale copiilor de vîrsta grădiniţei, fără cei şapte ani de-acasă. Incapacitate de înţelegere şi de acceptare a normelor şi a regulilor de comportament colectiv, ca instrumente de eficienţă, în situaţii complexe de acţiune; capacitate foarte redusă de cooperare, bazată, atunci cînd se manifestă, nu pe scop, ci pe apartenenţă la micro-grup; acţiunea în cîmp relaţional orientată, în principal, de autoritatea punitivă şi de preferinţele afective; supra-verbalizarea, disimularea sau alte manevre de evitare a confruntării cu răspunderea pentru actele proprii; incapacitate de înţelegere a relaţiilor de dependenţă multiple etc. La această vîrstă, copiii încă îşi mai închipuie că trăiesc într-o lume în care actele lor nu au consecinţe, în orice caz, nu pentru ei, sau dacă au, nu pot fi decît pozitive, din categoria bun, cald, dulce, moale, plăcut. Politica şi politicienii noştri suferă de infantilism!

Nu există decît două căi, complementare, pentru a-i ajuta să crească mari; nu atît pe cei de azi, că ei sunt deja cai bătrîni şi-n buiestru n-or mai învăţa să joace, dar măcar pe cei din generaţia următoare: să le dezvoltăm capacitatea de înţelegere, deci să-i trimitem la şcoală şi abia după ce şi-au luat "capacitatea" să le acordăm exerciţiul mandatului public şi doi, să le atîrnăm de mîini, de picioare şi de gît, ghiulele grele ale răspunderii pentru actele proprii, înainte de-ai arunca în bazinul plin cu şampania guvernării, în care am vrea să înoate, ba încă să tragă după ei şi barca în care stăm noi, ceilalţi. Dar, nu răspunderea, aşa, în general, ci răspunderea juridică, cu toate consecinţele ei, răspunderea politică şi deopotrivă cea datorată opiniei publice.

Iată doar începutul poveştii, care, recunosc, nu e deloc vesel. Dar, dacă nu ne hotărîm să-l facem, atunci o să mai petrecem încă o generaţie, două, nouă, minunîndu-ne, cu încîntare tîmpă, că "Iarna nu-i ca vara şi nici vaca, cum e cioara!", în timp ce, dintre ruine, se va auzi, întruna, sunetul strident al "disputelor politice", dintre cei care-şi împart tot ceea ce a mai rămas de împărţit, nu atît din trecut, cît din viitorul nostru!