De ce nu avem o piaţă a ideilor?

Dacă nu aţi citit-o deja, sfatul meu este să mergeţi şi să o căutaţi în prima librărie sau bibliotecă. Este vorba despre cea mai recentă carte a lui Horia-Roman Patapievici, De ce nu avem o piaţă a ideilor (Humanitas, 2014). Una dintre cele mai importante lucrări, cred, publicate după 1989.

Teza lui Patapievici este, pe cât de simplă în principiu, pe atât de sofisticată în demonstraţie. Nu avem o piaţă a ideilor pentru că, spre deosebire de cultura occidentală, nu avem mecanisme şi criterii de validare a valorilor. Apariţia valorilor, susţine autorul, rămâne singulară pentru că nu este însoţită şi de circulaţia lor. La începutul culturii moderne române, noi am importat impulsul de a produce opere, însă nu am importat sau asimilat şi mecanismele necesare de evaluare, omologare şi cultivare.

De aici o adevărată patologie. Cultura generală a eclipsat complet, la noi, cultura de specialitate. Operele "profesionale", atâtea câte sunt, nu formează vreun sistem, vreo şcoală, nu creează o posteritate veritabilă şi nu posedă o istorie autentică. În schimb, avem "beţia de cuvinte" teoretizată de Maiorescu. Această "boală a minţii, dezordonată şi nestăpânită de cuvinte anapoda, nu este decât o manifestare a ei... În beţia de cuvinte respiră desfrâul emancipat al lichelei".

Nu am să fac acum un rezumat al lucrării. Suficient să spun că sursele analizei lui Patapievici sunt diverse, de la Noica sau Alexandru Dragomir la Popper sau Charles Sanders Peirce. Concluzia sa ţinteşte către condiţia de posibilitate a valorii culturale: o comunitate care trăieşte pentru adevăr şi care caută acest adevăr în condiţiile unui dialog civilizat.

Să îmi fie îngăduit doar să prezint un pasaj consistent (şi memorabil):

"La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează, premiile sunt gândite ca premii-contra (nu ca premii-pentru). Lumea culturală este sfâşiată... Lichelismul de afirmare se luptă pe viaţă şi pe moarte cu oportunismul de lichidare şi ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate. Iar printre aceste blocuri beligerente şi necomunicante, ducând o viaţă sărmană, mizerabilă şi grea, câţiva singuratici..."

Fără să am pretenţii de a fi elaborat ceva care măcar să se apropie de rigoarea demonstraţiei lui Patapievici, subsemnatul am atras atenţia asupra semnificaţiei absenţei din spaţiul intelectual autohton a unor doctrine fundamentale din concertul spiritului european. Mai precis, am fost intrigat de lipsa oricărei preocupări pentru utilitarismul clasic al lui Jeremy Bentham. Pentru mine, această lipsă dezvăluie ceva, aproape la fel cum pentru un speolog contează absenţa sau prezenţa culorii vărsate pe un traseu al unui râu subteran. Putem avea o cultură cu adevărat modernă fără ruptura utilitaristă? Am avut îndoieli, pe care lucrarea lui Horia Patapievici mi le-a confirmat cu asupra de măsură.

Cititorii acestei pagini sunt, îmi imaginez, majoritatea lor, oameni de afaceri (mai mult sau mai puţin). De aceea am să închei cu o observaţie care priveşte raportul dintre piaţa ideilor şi piaţa sferei economice.

Mi se pare că, istoric vorbind, una dintre problemele pieţei noastre de idei este exact aceea a slabei, dacă nu inexistentei, conexiuni cu piaţa "reală". Elitele economice, în particular, nu au dorit să aibă prea multe de a face cu elitele noastre culturale.

Contrastul este evident. În Occident piaţa ideilor este, în bună măsură, susţinută de actorii pieţei economice. La noi acest lucru, de regulă, nu s-a întâmplat. Una din consecinţe este formarea unei clase avute, dar vidă din punct de vedere cultural. Avem măcar un singur exemplu de mecenat veritabil, vizionar, în ultimele două decenii?

Şi invers. Universităţile şi editurile noastre nu au avut nici ocazia şi nici abilitatea de a deveni, ele însele, actori economici influenţi. Unele se zbat cu o "cifră de afaceri" la limita prăbuşirii. Comparaţi, din nou, cu situaţia din Vest. Îmi amintesc de perioada pe care am petrecut-o la UCLA acum circa cincisprezece ani. Unul dintre lucrurile care m-au uimit acolo a fost... "magazinul" universităţii. De fapt era vorba de un adevărat "mall" comercial. Asta ne dă o idee despre forţa economică a universităţilor de top. Iar o bună parte din această forţă economică provine din donaţiile private ale unor foşti absolvenţi sau a unor binefăcători locali. O alta, din contractele cu firmele private.

Ce ar fi de făcut? Printre altele, cred că este momentul în care comunitatea oamenilor de afaceri să înţeleagă că piaţa economiei reale şi piaţa culturală au nevoie una de cealaltă. Şi să îşi asume responsabilităţile care decurg din această situaţie. Alternativa, desigur, este să nu îşi asume nimic. Dar atunci să nu se mire când piaţa în genere, ca spaţiu de joc al libertăţii, este ameninţată de inamicii săi.