De ce nu vor să muncească românii

Presa din România este un teritoriu cu nimic diferit de cel "internaţional" cu care nu doar se învecinează, ci din care face parte. Exact ca mai peste tot şi ca de cînd s-a inventat acest instrument de comunicare socială, ea a găzduit o doză bună de inepţii, prostii, elucubraţii, "invenţii", minciuni sfruntate, manipulări, zoaie menite să discrediteze persoane publice şi personalităţi, ştiri, alarme ori preziceri false. Ceea ce o deosebeşte totuşi de alte regiuni ale "Marelui Imperiu al Presei" este doar lipsa constantă a unui eşalon de excelenţă. Cel care, în zone cum sunt presa britanică, americană, italiană sau germană, ca să dau doar cîteva exemple, a permis, pentru diferite perioade istorice, susţinerea credibilă a miturilor constitutive celei "de a patra puteri în stat": lupta pentru adevăr, lupta cu "sistemul" şi instituţiile ticăloşite ale puterii, serviciul credincios închinat cititorului, adică intereselor cetăţeanului-amărăştean, apărarea democraţiei şi a libertăţilor ei fundamentale, intrinseci. Mai zilele trecute, am dat cu ochii peste ceea ce cred că este "Himalaya" prostiei, manipulării, dezinformării şi trăncănelii de dragul trăncănelii deversate în presa din România ultimei sute de ani: românii nu mai vor să muncească!! Un "jurnalier", al cărui nume trecem sub tăcere (vezi Caragiale, "Telegrame"), aşezat temeinic la masa de lucru, a produs pentru uzul cititorilor săi această perlă, după care a pornit voiniceşte să desluşească pricinile care au făcut ca tocmai pe noi, românii, să ne lovească această ciudată şi păguboasă maladie! Vedeţi dumneavoastră, România a ajuns să importe forţă de muncă de prin te miri care ţări ale Asiei, în timp ce "românaşii" noştri fie s-au lăsat pe tînjală, fie au tulit-o prin cele ţări străine. A doua categorie iese clar din discuţie, căci cei mai mulţi s-au dus acolo să muncească în condiţii deloc uşoare, deci nu poate nimeni susţine că n-ar vrea să muncească! Mai rămîn cei de acasă, cei ce nu dau buzna să se angajeze acolo unde, iaca, "întreprinzătorii" noştri au nevoie de "forţă de muncă". Vezi reclama aia cu un nene isterico-scandalizat care ţipă în telefon cît îl ţin foalele, de se aude liber peste trei dealuri, că are locuri de muncă, oferă salarii mari şi iaca, nu vine nimeni să se angajeze. Soluţia reclamei: să pună anunţurile de ofertă pe pagina de net "care trebuie"!!! Evident, soluţia din reclamă nu are nimic de a face cu realitatea, căci, dacă ar fi atît de simplu, atunci nu cred că s-ar mai plînge cineva în România că nu găseşte "români dornici de muncă". Faptul că România a devenit importatoare de forţă de muncă este însă un fapt de necontestat. Ce spune asta despre noi şi despre dorinţa de muncă a românilor este însă o problemă ceva mai complicată. Şi, ca orice problemă complicată, are multe aspecte!

Unul dintre ele iese la iveală de îndată ce înţelegem că "forţă de muncă disponibilă" şi "oameni care nu sunt angajaţi nicăieri" nu înseamnă cîtuşi de puţin acelaşi lucru. Din punctul de vedere al angajatorului, "forţa de muncă" înseamnă un profil foarte precis de capacităţi profesionale, tehnice, deprinderi şi abilităţi, calităţi fizice şi psihologice care pot fi mobilizate la un anume nivel al ofertei de salariu. Cînd omul nostru din reclamă spune "ofer salariu mare", propoziţia nu înseamnă mare lucru, din punctul de vedere al şansei de a întîlni oferta cu cererea în punctul critic "angajarea". Poate că salariul este mare din perspectiva angajatorului, al bugetului de cheltuieli al afacerii sale. Poate fi însă la fel de bine nesatisfăcătoare din perspectiva celui care ar vrea să se angajeze. În plus, salariul de angajare este rareori singurul criteriu al ofertei/cererii de angajare. Multe alte aspecte care ţin de condiţiile şi regimul de muncă, de condiţiile tehnologice şi riscurile activităţii respective, pînă la posibilitatea accesării altor forme suplimentare de plată/răsplată a performanţei, contribuie adesea decisiv la decizia de acceptare/respingere a ofertei de muncă. Mai mult, decizia de angajare depinde într-o măsură deloc neglijabilă de presiunea economică sub care se află "forţa de muncă". Dacă există suficiente alte supape de realizare a unor venituri suficiente fie şi la nivelul subzistenţei, atunci "pretenţiile" cu privire la salariu şi alte beneficii ale potenţialului angajat vor fi ţinute la nivel ceva mai ridicat, nu rareori peste ştacheta la care angajatorul îşi poate permite, economic, să ofere. Dinamica cerere/ofertă în piaţa foarte diversă a forţei de muncă, din România ca şi din alte părţi, ar putea fi o explicaţie mult mai solidă a fenomenului prin care am ajuns să importăm anumite categorii de muncitori. Ai putea zice că românii sunt mai "mofturoşi" ori cu standarde prea ridicate ale cererilor lor salariale, în raport cu ceea ce poate oferi angajatorul. Sau, complementar, că angajatorii de pe piaţa ocupaţională a României nu sunt dispuşi să îşi reducă profiturile sub un anume standard, ceea ce limitează drastic cheltuielile de personal, chiar şi atunci cînd fără acesta, afacerea este pusă în pericol.

Un alt aspect care a contribuit încă şi mai mult la dezvoltarea situaţiei, doar aparent paradoxale, în care avem în România oameni fără ocupaţie şi în acelaşi timp importăm muncitori din alte ţări, ţine de profilul şi capacităţile profesional-ocupaţionale. Angajatorul nostru nu caută generic "forţă de muncă", ci oameni cu calificări, deprinderi şi capacităţi profesionale foarte precis delimitate, chiar şi pentru domenii de activitate cu nivele tehnologice nu foarte înalte cum sunt cele din construcţii sau infrastructuri de comunicaţii. Oricît ar putea să pară unora de improbabil, profesionalizarea chiar şi în aceste domenii a crescut substanţial în ultimele două-trei decenii şi nu oricine, luat de pe stradă, poate fi angajat pe oricare loc de muncă. Mai mult, nici chiar cei care au dobîndit o calificare profesională acum 20 de ani, dar nu au avut posibilitatea sau interesul să o diversifice şi să o menţină în pas cu dezvoltările domeniului în care activează sunt astăzi, de fapt, necalificaţi. Sau dacă doriţi, nu deţin calificarea cerută, cea de care este nevoie. Au alta, de care nu mai este nevoie, ceea ce, din perspectiva cerinţelor pieţei muncii, e tot una cu a spune că nu au niciuna! Deprofesionalizarea de masă este, împreună cu sărăcirea absolută, unul dintre efectele cele mai dezastruoase ale "politicilor sociale" puse în operă de guvernările din România care în trei decenii au adus o ţară cu potenţial economic şi profesional măcar de nivel mediu, la standardele celor mai puţin dezvoltate ţări din lume. Mergeţi, de curiozitate, pe un şantier de construcţii civile şi încercaţi să desluşiţi componentele tehnologice şi profesionale de care este nevoie pentru operaţiunile de bază. Calificarea necesară azi pentru a opera maşini, materiale şi faze de lucru pentru realizarea unei construcţii nu mai seamănă nici pe departe cu ceea ce atesta calificarea în construcţii a cuiva, acum treizeci de ani! Asta, aşa, cu titlu de exemplu, pentru zona construcţiilor, una dintre cele mai "penetrate" de forţa de muncă importată. Situaţia este valabilă, însă, şi pentru alte etaje de calificare profesională, de niviel mediu sau chiar înalt. În plus, întreprinzătorul-angajator de astăzi are rareori resursele materiale şi de timp pentru a investi în calificarea sau recalificarea profesională, fie chiar şi la locul de muncă, de scurtă durată, a celor pe care-i angajează. Extinderea geografică şi integrarea, fie şi primară, a pieţelor forţei de muncă la nivel regional şi global, permite accesarea oamenilor şi a calificărilor de care este nevoie azi, nu mîine, pentru a asigura competitivitatea, cifra de afaceri şi profitul programate, pentru o afacere dată, chiar dacă asta înseamnă să aduci "muncitorul" din Sri Lanka, macaragiul din Pakistan, "inginerul de rezistenţă" din Austria şi "maistrul de şantier" din Australia, pentru un proiect, să zicem cu totul ipotetic, din România.

Ceea ce se întîmplă în România nu este cîtuşi de puţin "creşterea lenei", ci destructurarea şi deprofesionalizarea pieţelor de muncă legate de unele dintre sectoarele de activităţi economico-industriale care mai deţin şi dezvoltă un potenţial relativ ridicat de angajare.

Cine şi cum se ocupă de formarea, creşterea şi utilizarea zestrei şi a potenţialului profesional-ocupaţional al celor trei generaţii active pe piaţa forţei de muncă, în mod natural, iată o întrebare la care nici o guvernare nu s-a învrednicit pînă acum să răspundă în vreun fel. Evident, nici nu o va face vreuna prea curînd. Pentru politica de la noi sunt de ajuns lozincile gen "patriotismul economic"!!