De ce să ucizi o pasăre cîntătoare sau un maraton

Cine ar vrea să ucidă un eveniment sportiv? De ce? Ce fel de "raţiuni" se pot ascunde în spatele atentatelor de la Boston? Care este "nivelul următor"?

Pînă să putem răspunde acestor întrebări, un lucru e sigur: atentatele din frumosul şi paşnicul oraş american nu mai au decît foarte puţin de a face cu limitele tradiţionale ale fenomenului politic numit generic "terorism internaţional".

Ideea de a obţine avantaje politice, materializate fie şi numai în creşterea vizibilităţii în spaţiul public, astăzi mediatic globalizat, nu este nouă. A fost explorată în cele mai felurite variante, din antichitate şi pînă astăzi. De la asasinarea publică, spectaculos pusă în scenă, a liderilor politici, ori militari, pînă la demolarea, incendierea sau distrugerea unor monumente, clădiri sau simboluri publice; de la deturnarea mijloacelor de transport şi luarea de ostatici, pînă la masacrarea inocenţilor, aproape totul a fost încercat. Terorismul internaţional al ultimelor decenii nu a inventat nimic nou; este o simplă excrescenţă epigonică, inflamată şi artificial supra-dimensionată de efectul mass-media. Faptul că cei care planifică şi realizează atentatele se folosesc de puterea calculatoarelor moderne, călătoresc în cîteva ore de pe un continent pe altul, utilizează explozibili sintetici din ultima generaţie, detonatoare acţionate de la distanţă prin telefonia mobilă şi cine mai ştie ce alte gadgeturi care-şi pot găsi o nefericită utilitate în realizarea unui masacru, nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Mecanismul din spatele fenomenului este acelaşi acum ca şi acum o mie de ani: producerea unui eveniment public care să semene panică, teroare, cu consecinţa directă a unui cîştig politic. Nici măcar folosirea atentatelor teroriste în spaţiul activităţilor sportive internaţionale nu este nouă. Din nefericire, există tragicul precedent al Olimpiadei de la Munchen, 1972.

După rezilienţa istorică a fenomenului, cea de-a doua sa caracteristică izbitoare este lipsa de eficienţă. Rezultatele sunt ridicol de slabe, în raport cu efortul făcut pentru organizarea şi realizarea actelor teroriste, respectiv cu pierderile de vieţi omeneşti implicate. Ce şi cît a cîştigat Mişcarea pentru Eliberarea Palestinei, spre exemplu, de pe urma deceniilor de terorism internaţional? Dimpotrivă, atît cît a realizat, din punct de vedere politic, este mai degrabă în pofida activităţilor sale teroriste, decît ca urmare a lor! Aceeaşi întrebare este valabilă pentru cazurile Hezbolah, ori Al Qaida, iar răspunsul acelaşi: chiar dacă au fost obţinute unele avantaje politice, ele au fost infime, ori au avut efecte minore pentru perioade de timp mici. În schimb, costurile pentru organizatorii şi realizatorii atentatelor teroriste au crescut mai mult decît exponenţial, de la un ciclu de violenţă la altul. Cineva ar putea spune că atentatele din 11 septembrie au schimbat politica Statelor Unite şi asta nu-i chiar puţin lucru! Argumentul este greu de validat, nu doar pentru că liniile de politică externă americană, post 9/11, fuseseră trasate şi anunţate public mult înaintea atentatelor, cît mai ales pentru faptul că schimbarea politică despre care vorbim, adică implicarea militară a SUA într-o campanie globală anti-teorism, nu poate fi nici pe departe "efectul calculat" al celor care au pus la cale atentatele de la New York şi Washington, în acel septembrie 2001. Cu alte cuvinte, dacă are efecte, terorismul internaţional pare să fie mult mai eficient în generarea celor adverse, decît a celor pe care le intenţionează! Şi, atunci, de ce nu dispare de la sine terorismul, o activitate, totuşi, costisitoare şi vădit contraproductivă din punct de vedere politic?

O parte a răspunsului poate fi găsită în tema conflictelor (confruntărilor) asimetrice. În structuri de interacţiune în care puterea este masiv concentrată de unul (sau doar cîţiva actori), strategiile celor mici care intră în conflict cu asemenea coloşi sunt limitate. Ele sunt considerate însă productive nu atît pentru că reuşesc impunerea de obiective politice ale celor mici, cît pentru că reuşesc să zădărnicească, ori să întîrzie materializarea celor pe care marele jucător le urmăreşte. Idealul victoriei într-o asemenea confruntare, din perspectiva celor defavorizaţi în raportul de forţe, este rezumat de paradigma: buturuga mică răstoarnă carul mare! În realitate, acest rezultat rămîne mai degrabă un ideal. El nu se materializează decît foarte, foarte rar. În celelalte cazuri, "jocul" asimetric al confruntării îndeplineşte o altă funcţie semnificativă pentru actorul care deţine o parte infimă de putere: legitimarea, auto-încurajarea şi auto-afirmarea. A pune beţe în roate celui care are de partea sa toate avantajele puterii te afirmă drept competitor, chiar dacă nu vei avea niciodată prilejul, ori curajul unei confruntări directe. Mai mult decît valoarea materială, "jocul" are o valoare simbolică, la fel de utilă şi neceară, însă, în susţinerea competiţiilor asimetrice, ca şi puterea reală! Cu alte cuvinte, organizatorii actelor teroriste, oricît de puţine efecte directe asupra "inamicului" ar obţine, îşi întăresc în acest fel propriul fief! Curba după care acest efect se produce nu este liniară şi nici direct, ori infinit crescătoare. Totuşi, efectul există şi este urmărit insistent de organizatorii atentatelor teoriste, oricîte contra-efecte ar genera, simultan. În sfîrşit, ultima parte a răspunsului are de a face cu un fenomen prea puţin pus în relief de studiile "clasice" asupra fenomenului politic contemporan şi se referă la ceea ce eu numesc "infantilizare". Între multe alte caracteristici speciale, un spaţiu de interacţiune "infantil" (infantilizat) este puternic încărcat de gesturile "gratuite", respectiv de "jocurile fără pierderi". Mult mai mult decît adulţii, copiii, pînă la o anumită vîrstă, exersează insistent diferite gesturi, acţiuni, comportamente ale căror consecinţe nu le cunosc, dar sunt interesaţi să le afle, ori a căror funcţie semnificativă este doar cea ludică, îi amuză şi îi distrează! Similar, o parte însemnată a jocurilor de interacţiune ale copilăriei, chiar dacă au miză şi generează cîştigători şi pierzători, sunt tratate de copii, ca şi cînd pierderile sunt instantaneu recuperabile, oricînd, pur şi simplu din eter, pentru că aşa vor jucătorii! Consecinţa este că jocul se poate relua oricînd şi de oricîte ori vor copiii, fără să ţină cont de rezultatele rundelor anterioare. Un soi de perpetuum mobile al jocului, care ţine atîta vreme cît copiii vor, au chef, se amuză, au interes să se joace! Tratarea politicii şi a spaţiului său de interacţiune ca un "joc" nu este nici ea o idee a lumii noastre, adică a secolului XX ori XXI. Ea a fost însă adîncită, inclusiv cu instrumentele de cercetare ale matematicii, psihologiei şi psihologiei sociale şi pusă la dispoziţia decidenţilor politici ca un fel de "cea mai bună dintre soluţiile proaste pe care le aveţi la dispoziţie". Atentatele de la Boston cad în această categorie de acte pseudo-politice!

De ce ar ucide cineva o pasăre cîntătoare? Ca să îşi satisfacă dorinţa, hrănită de propria limitare, de răutate, de frustrare, de îngustime de suflet şi de minte, care-l face să creadă că în acest fel poate ucide inocenţa celorlalţi şi, mai general, Inocenţa însăşi!