De cinci ori "de ce?"

De ce a răbufnit din nou, atît de violent, vulcanul Orientului Mijlociu? Modelul fenomenului geofizic oferă un răspuns pertinent şi pentru conflictualitatea la nivel macro social: ciclurile de "încărcare-descărcare" a tensiunilor acumulate. Violenţe de această intensitate, în Orientul Mijlociu, care devastează teritoriile palestiniene şi statul Israel, par să survină decenal. Exact acum zece ani, se consuma un episod tras parcă la indigou. Tiruri susţinute de rachete, atacuri ale membrilor organizaţiei Hamas pe teritoriul statului Israel. Răspunsul armat, la scară mare, din partea armatei israeliene, mai bine de două mii de victime în rîndul palestinienilor, devastarea regiunii Gaza. Cum s-a încheiat episodul de atunci? Egiptul a mediat o încetare a focului care a rezistat mai mult de 72 de ore şi a permis, ulterior, acordurile care aveau să consolideze organizaţia Hamas ca actor politic răspunzător de gestiunea guvernării locale în Gaza, în urma unor alegeri care ar fi trebuit să consemneze pasul decisiv către normalizarea situaţiei interne şi a relaţiei cu Israelul. La suprafaţă, imaginea aceasta a fost sporadic tulburată de conflicte cu intensitate redusă, însă. Aproape toată lumea avea nevoie să creadă că situaţia este stabilă, rezistentă şi capabilă să genereze o soluţie cumprinzătoare pentru ansamblul problemelor palestiniano-israeliene. În realitate, magma s-a încins în continuare în adîncuri, a pornit pe căile întortocheate ale lumii subterane către suprafaţă şi, atunci cînd tensiunea superficială a cedat, a rupt baierele cerului cu coloanele ei de foc şi distrugere.

De ce acum? Din perspectivă locală, două elemente sunt determinante în precipitarea acţiunii. Primul este ciclul de pregătire a operaţiunii Hamas. Unul destul de lung, dacă judecăm complexitatea acţiunilor întreprinse, mărimea forţelor participante, modul lor de acţiune, care necesită măsuri speciale de acoperire şi diversiune pentru a nu compromite elementul surpriză, condiţie esenţială pentru succes. Declanşarea operaţiunii imediat după încheierea pregătirilor a devenit cheia însăşi a reuşitei. Al doilea element local este slăbiciunea politică prelungită a statului Israel, accentuată în ultimii ani de fragilitatea şi contradicţiile alianţelor de guvernare, de erodarea masivă a credibilităţii personalităţilor politice de prim plan, Netanyahu este de departe exemplul cel mai grăitor, de tensiunile dintre instituţiile puterii executive şi cele ale puterii judecătoreşti etc.

Aceste slăbiciuni se răsfrîng, vrînd-nevrînd, şi asupra performanţei instituţiilor responsabile de culegerea şi interpretarea informaţiilor privind securitatea Israelului. Undeva s-a rupt lanţul dintre semne, semnale, avertizări iminente, acţiuni de prevenire şi pregătire a unui răspuns de ansamblu eficient, capabil să zădărnicească o operaţiune de amploarea celei declanşate de Hamas, acum. Nu întîmplător, din zona instituţională respectivă s-a auzit propoziţia concluzivă: aceasta reprezintă 9/11 pentru noi.

Dacă mutăm în plan internaţional orizontul răspunsurilor la întrebarea "de ce acum?", atunci cel mai probabil declanşarea operaţiunii din Israel poate avea o legătură cu războiul din Ucraina, cu creşterea tensiunilor militare în regiunea Asiei de Sud-Est pe axa China-SUA, cu alte focare de conflicte armate de diferite intensităţi în puncte critice ale structurii geo-politice actuale. Ipoteza că această acţiune a fost planificată special pentru a servi interesele Rusiei şi a crea o suprasarcină politică şi militară asupra Statelor Unite, aflate în perioadă electorală critică, nu poate fi înlăturată, dar nici nu poate fi pusă prea sus în lista celor probabile.

De ce nu a putut fi prevenită şi contracarată eficient acţiunea Hamas? Aici avem, de asemenea, două planuri. Primo, pentru că instituţiile de securitate specializate ale Israelului nu au ajuns la informaţia critică capabilă să devoaleze din timp planul acţiunii Hamas, stadiul operaţionalizării lui şi în ultimă instanţă momentul declanşării. Secundo: deşi informaţia a fost accesată, prelucrarea şi transformarea ei în element eficace şi oportun pentru formularea deciziilor de răspuns a fost grav deficitară. Este ceea ce americanii au acceptat, în cele din urmă, ca explicaţie de fond pentru 9/11.

De ce statele comunităţii internaţionale au un impact atît de redus asupra dinamicii conflictuale în Orientul Mijlociu, în prevenirea acestor masive explozii de violenţă soldate cu consecinţe militare, politice, economice şi sociale care nu pot fi renormalizate de măsuri reparatorii nici în decenii la rînd? Răspunsul este pe cît de simplu, pe atît de năucitor pentru oricine crede că lumea interacţiunilor dintre state este aşezată pe o bază, cît de mică, dar să fie bază, de raţionalitate. O raţionalitate a dreptului, dacă nu, măcar a bunului simţ. În fapt, această lume este pradă a unui lung şi absolut dezastruos exerciţiu de non şi iraţionalitate, de contradicţii ireconciliabile care stau frumuşel expuse, la vedere, în documente, decizii şi acţiuni ale statelor şi ale instituţiilor create, de bine de rău, pentru a păzi pacea lumii de pericolul unui devastator război global. Între prevederile Cartei ONU şi acţiunile statelor membre ale ONU s-a săpat de mult o prăpastie care nu mai poate fi acoperită de nici un artificiu diplomatic sau oratoric. Între responsabilităţile incredibil de mari ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate şi comportamentul lor internaţional s-a căscat o uriaşă tranşee peste care nimeni nu crede că s-ar mai putea ridica vreun punct de trecere, cît de şubred. Între ceea ce profesează marii decidenţi ai lumii de la tribunele de propagandă pe care şi le-au creat şi ceea ce se întîmplă în viaţa internaţională de zi cu zi nu mai este de mult nici o legătură.

În sfîrşit, de ce cred oamenii, atît de mulţi şi atît de diferiţi din punct de vedere cultural că a omorî sistematic alţi oameni, cît mai mulţi, a-i tortura, a le distruge avutul şi adăpostul, casa, localitatea, că a lua ostatici pentru a le negocia viaţa în schimbul impunităţii pentru atrocităţile comise, că a semăna teroare pe scară largă într-o întreagă populaţie ar putea fi o soluţie la probleme de ordin politic? În ciuda evidenţei, a totalei iraţionalităţi şi ineficienţe a abordării situaţiilor de conflict social pe această bază, "civilizaţia globală" a secolului XXI este impregnată de această absurditate, ridicată la rang de judecată politică solidă, de raţiune de stat implacabilă, justificată într-un infinit curcubeu de modalităţi de o propagandă politică menită să glorifice calea violenţei şi a distrugerii ca una legitimă, onorabilă, demnă de respectul datorat celor mai înalte valori sociale şi, desigur, dezirabilă. Civilizaţia cavernelor s-ar recunoaşte fără dificultăţi în oglinda zilelor de azi, chiar dacă decalajele tehnologice şi ştiinţifice ar putea să deruteze cîţiva pitecantropi, pentru cîteva clipe.