De cîte ori pe zi poţi să fi genial

Einstein era invitat de onoare al unei sindrofii. Un individ ţinea morţiş să-i spună cum îl asaltau pe el gîndurile, aşa...anapoda, te miri unde şi ori-cînd; cum dădeau buzna peste el soluţiile, ba la culcare, ba sub duş, ba în bucătărie, ori prin curte. Pentru a face faţă, omul îşi agăţase de gît un carnet şi un creion, de care nu se despărţea niciodată; îşi nota toate ideile. Acum, ar fi vrut să ştie care era soluţia celui ce formulase teoria re-strîn-să a relativităţii şi pusese între paranteze, astfel, premisele fizicii newtoniene. Uşor săcîit de insistenţa stimabilului, Einstein i-a răspuns sec: Slavă Domnului, eu nu am avut niciodată problema dumneavoastră! Toată viaţa am fost vizitat doar de o singură idee, nouă!

Snoava aceasta ne trimite la o realitate oarecum tristă. Majoritatea covîrşitoare a oamenilor de pe planeta Pămînt nu a avut niciodată o idee nouă, de pe urma căreia să poată beneficia cineva, iar cu cele vechi, a umblat mai mult anapoda! În cel mai bun caz oamenii redescoperă, crezînd că sunt noi, idei care vizitaseră de mult mintea altor muritori, aşa cum aveau să o mai viziteze, în viitor, pe a altora. Faceţi, de curiozitate, inventarul ideilor ştiinţifico-tehnice, "inventate" de mai multe ori în decursul istoriei! Adevărul este că ne hrănim, cu toţii, dintr-un cîmp al inovaţiei pe care-l ară doar cîţiva, îl seamănă încă şi mai puţini, iar dintre cei ce aruncă sămînţă, doar o mînă într-un secol, au şansa să vadă rodul.

În România, talentul de a pretinde că ai inventat apa caldă, şi de a crede că pentru asta ţi se cuvine premiul Nobel, şi pentru chimie şi pentru fizică, bate toate recordurile. Iar, dintre toţi românii, cei mai bîntuiţi de "furia ideilor" sunt politicienii. Sindromul acesta, fără îndoială patologic, se acutizează în perioadele de campanie electorală. Atunci, oameni care n-au avut nicidoată o idee nouă, în domeniul lor profesional, (de regulă, ingineresc, juridic, sau economic), ne asaltează zi de zi şi ceas de ceas, la televizor, la radio, prin presa scrisă, pe stradă şi, desigur, în lumea virtuală a net-ului, cu părerile lor despre cum putem rezolva problemele sociale ale României. Nu-i deranjează absolut de loc faptul că "emit idei" într-un domeniu pentru care, profesional vorbind, nu au mai multă calificare decît nepotul de cinci ani al vecinului meu de apartament. Nu-i deranjează nici platitudinea, nici repetiţia, nici surogatul, nici frazele goale, nici derapajele logice, nici aberaţiile, nici auto-contrazicerile şi, în general, nici o formă cunoscută de bătut cîmpii, cu sau fără graţie! Ei au "idei", iar noi suntem condamnaţi la nefericirea de-a le vedea aplicate pe spinarea noastră, a copiilor noştri şi chiar a copiilor copiilor noştri. Iau un exemplu, la întîmplare. Guvernul României, de acord cu Preşedintele Traian Băsescu, adică o mînă de oameni, au luat decizia de-a ne îndatora pe fiecare dintre noi, precum şi pe urmaşii noştri, pentru următorii cel puţin 20 de ani, cu echivalentul a trei salarii lunare din cele 12 ale fiecărui an. Credeţi că există, undeva, două foi de hîrtie cu semnătura acestor oameni, pe care să fie consemnate, pentru viitorime, argumentele pro şi contra acestei soluţii şi, eventual, inventarul celorlalte soluţii disponibile, cu plusurile şi minusurile lor? Eu sunt sigur că nu! După cum nu există studii de fundamentare sau argumentare pentru cele mai multe dintre aşa zisele soluţii de reformare a societăţii româneşti, luate în ultimii 20 de ani, fie în domeniul învăţămîntului, al sistemului sanitar, al legilor privind securitatea naţională, ori de organizare şi funcţionare a administraţiei publice. Iar, dacă cineva a făcut asemnea studii, decidenţii politici ori n-au avut habar de ele, ori nu le-au luat în seamă, nici cît negru sub unghie.

Eu unul, vorba lui Caţavencu, cred că "această stare de lucruri nu mai poate dura!" Dacă nu lăsăm proiectarea şi construcţia unei case, a unui pod, a unei şosele, a unui motor, a unui medicament, ori a unei aplicaţii informatice pe seama cuiva care nu este capabil să înţeleagă şi să folosească măcar conceptele şi soluţiile esenţiale ale domeniului în care vrea să profeseze, (formulate, desigur, de alţii!), atunci, de ce acceptăm cu atîta uşurinţă ca organizarea şi conducerea statului, a sistemelor şi instituţiilor guvernării să fie date pe mîna unor oameni fără nici un fel de expertiză profesională şi fără doza de bun simţ minim necesară pentru a-şi recunoaşte ignoranţa? Iar, pe deasupra, care nu se simt obligaţi, niciodată, să răspundă pentru consecinţele a ceea ce au decis şi au întreprins în exercitarea atribuţiilor publice, instituţionale. Dacă este nevoie de o reformă a statului numit România, atunci, ea trebuie să înceapă cu legarea decidenţilor politici de consecinţele actelor lor, de calitatea profesională a pregătirii, fundamentării şi realizării deciziilor luate în numele nostru. Fără această piatră de temelie, democraţia este doar un simplu joc de imagine, iar exerciţiul puterii publice doar o formă de satisfacere a apetitului pentru putere şi mărire, de răsfăţ pe cheltuiala noastră a orgoliilor aşa zişilor "oameni politici".

Dacă tot am început un serial cu sfaturi pentru alegători, cel de astăzi este unul distractiv. Vreţi să înţelegeţi totul despre candidaţii la preşedinţie; ce vor ei să spună electoratului şi ce cred ei, de fapt, despre dumneavoastră? Atunci, faceţi un exerciţiu simplu. Uitaţi-vă la televizor, dar închideţi sonorul. Nu numai că nu veţi pierde nimic important, ci dimpotrivă. O dată îndepărtat balastul cuvintelor care sunt spuse doar pentru a ascunde golul din raniţa combatanţilor, veţi avea acces la cîmpul plin de semnificaţii al limbajului corporal al candidaţilor. De la mimica feţei şi gestica mîinii, pînă la direcţia privirii şi înclinaţia umerilor, veţi descopri un univers care, mai întîi, s-ar putea să vă amuze, să vă deconcerteze, dar care, în cele din urmă, are toate şansele să vă dea fiori reci pe şira spinării. Este un exerciţiu de luciditate, necesar şi util, înainte de a merge la vot. Trebuie să ne lecuim, o dată, de ideea ridicolă, după care oamenii noştri politici au ceva important să ne spună, ori de cîte ori dau buzna pe sticla televizorului. În realitate, sunt doar disperaţi să ne ia, pe nimic, votul de care depinde perpetuarea, pe cheltuiala noastră, a imposturii lor, bine lustruite.