De la "coabitarea de catifea" la criza de regim

După o jumătate de an, în România, de la debutul mandatului prezidenţial al lui Klaus Iohannis, aproape dintr-odată, s-a trecut de la coabitarea consensuală, "de catifea", la criza de regim. Căci, din clipa în care DNA a anunţat, vineri, 5 iunie, iniţierea procedurii de sesizare a Camerei Deputaţilor pentru a primi încuviinţarea în vederea începerii urmării penale a lui Victor Ponta, criza de regim, latentă până atunci, s-a transformat într-o criză manifestă. Şi nu preşedintele Klaus Iohannis, ci DNA a pus capăt acestui experiment al "coabitării de catifea" care părea că se instalase după decembrie 2014. Manifestarea crizei de regim era, având în vedere logica politicii româneşti postdecembriste, inevitabilă. Evoluţia relaţiilor politico-instituţionale dintre preşedinte şi prim-ministru, mai ales în ultimul deceniu, nu lasă o marjă de manevră prea mare actorilor politici. Dar conflictul instituţional dintre preşedinte şi primul ministru este unul fondator, având rădăcina în definirea constituţională ambiguă a relaţiei dintre cele două instituţii. Criza - căci, dincolo de declaraţiile politicienilor, asistăm la o veritabilă criză - este, dincolo de spectaculosul său juridic, una a regimului politic.

Chiar dacă intervenţia promptă a preşedintelui Klaus Iohannis, prin care cerea demisia de onoare a primului ministru, încerca să reducă criza la o simplă alternanţă de guvern, în joc este însă orientarea instituţională a ceea ce a mai rămas din cincinalul prezidenţial. Păstrând proporţiile, această criză se desfăşoară cam în aceeaşi perioadă (a şasea lună a mandatului prezidenţial) ca şi criza guvernului Tăriceanu din iunie 2005. Atunci, chiar pe 7 iunie 2005, Călin Popescu Tăriceanu fusese persuadat de Traian Băsescu să-şi anunţe demisia pentru a provoca alegeri anticipate după ce Curtea Constituţională respinsese pachetul de legi privind reforma justiţiei. Revenirea asupra anunţului, de către Călin Popescu Tăriceanu, după inundaţiile de la mijlocul lunii iunie, a dus la acutizarea conflictului preşedinte - prim ministru. În mijlocul acelei crize, dar şi a celei de astăzi - în fond, aceeaşi unică şi nerezolvată criză de regim - se află problema centrului de greutate al puterii: preşedintele sau primul ministru are prioritate în determinarea politicilor.

Atâta vreme cât funcţionează coabitarea, mecanismele instituţionale de care dispune preşedintele, sunt minime. Doar existenţa unei majorităţi prezidenţiale, şi dacă se poate, a uneia rezultată din alegeri, şi nu din negocieri, i-ar putea da preşedintelui precăderea în chestiunile guvernării. Ori, în acest caz, la prima vedere, politico-instituţional, dar demn de o analiză din perspectiva teoriei jocurilor, a intervenit iniţierea procedurii de punere sub urmărire a primului ministru de către DNA. Iar DNA ar putea fi acuzat de multe, dar nu de naivitate politică! Era de domeniul evidenţei că acuzarea primului ministru va produce cel puţin o criză guvernamentală, poate chiar căderea guvernului şi schimbarea majorităţii. Deci, să fie opţiunea instituţională implicită a DNA una prezidenţialistă? Aparenţele, dacă ar fi să ne oprim asupra dezvăluirilor de săptămâna trecută făcute la un post tv de fostul judecător şi membru CSM Adrian Neacşu, privind posibila redactare a eratei la decizia Curţii Constituţionale referitoare la stabilirea prezenţei la vot din 6 spre 7 august 2012 (din 2012), de către o echipă de la CSM, ar indica o astfel de preferinţă. Dar, mai ales în politică, aparenţele înşală! DNA îşi urmăreşte propria agendă, nu pe cea a PNL sau a preşedintelui Iohannis. Iar acoperirea scandalului Rarinca, odată cu acumularea cererilor de demisie pentru abuz atât în privinţa Liviei Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi, cât şi a Laurei Codruţa Koveşi, şefa DNA - devenea o prioritate.

În ce-l priveşte pe Victor Ponta, acesta este pus din nou în defensivă. Acuzat de fals în înscrisuri, evaziune fiscală şi spălare de bani între 2007-2008, într-un contract de prestări de servicii juridice cu firma de avocatură "Şova şi asociaţii", şi, apoi, după ce a fost desemnat prim-ministru, în mai 2012, de conflict de interese pentru că l-a numit pe Dan Şova ministru, Victor Ponta este obligat să se replieze şi să încerce să-şi salveze poziţia de prim ministru. Oricare va fi deznodământul pe termen scurt al acestui nou episod acut al crizei de regim, căderea sau menţinerea primului ministru şi a majorităţii PSD, starea generală a politicii româneşti şi a raportului dintre instituţii nu se va schimba. Iar dacă guvernul Ponta va rezista moţiunii de cenzură şi Camera nu va vota încuviinţarea începerii urmăririi penale a primului ministru, coabitarea va redeveni conflictuală, aşa cum a fost în primul mandat al lui Traian Băsescu şi, în al doilea din 2012 (încă din timpul guvernului Mihai Răzvan Ungureanu, deşi existau antecedente şi sub guvernul ultimul guvern al lui Emil Boc), dar şi în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, în timpul guvernelor Ciorbea şi mai ales Radu Vasile.