De la democraţia de vitrină la democraţia pe sponci

În puţine domenii s-a investit atîta energie "constructivă", după Decembrie 1989, ca în cel politic. "Ţara a devenit un imens şantier", mai ceva ca într-o şchioapă lozincă a socialismului. Totul era de făcut şi aproape nimic din ceea ce s-ar fi putut face rău, nu s-a ratat: partide politice, constituţie, instituţiile fundamentale ale guvernării - Parlament, Executiv, Justiţie, instituţii ale guvernării locale, societate civilă. Rezultatul global al acestui "măreţ şantier", pe care s-au afirmat politic nenumăraţi ingineri, a fost caracterizat în 1996 ca fiind "o democraţie de vitrină". Adică un sistem care seamănă cu ceea ce este o democraţie consacrată istoric, în societăţi ale Europei sau în America, dar care nu poa-te fi folosită decît pentru a fi arătată celor care ne vizitează meleagurile, ca o probă pentru faptul că, în sfîrşit, ne-am întors în lumea civilizată. Funcţional nu era mai solidă decît un "bibelou de porţelan", pe care, cum l-ai scos din vitrină, l-ai şi ciobit. Democraţia de vitrină arată ca o democraţie, dar nu poate fi utilizată în viaţa de zi cu zi pentru că este prea fragilă. Acest diagnostic, confirmat de realitate, a devenit între timp o sintagmă intrată în uzul curent.

Dar, lăsate de capul lor, conform legii nr.12 a lui Murphy, lucrurile merg inexorabil din rău în mai rău! Încet, dar sigur, societatea românească trece de la stadiul "democraţiei de vitrină" la cel al "democraţiei pe sponci", adică doar din cînd în cînd, pe la marile praznice, şi numai cu voie de la poliţie, ori de la domnie.

În ultimii zece ani, partidele politice din România nu numai că nu au făcut progrese în organizarea, exprimarea politică, selecţia liderilor, capacitatea de guvernare şi în relaţiile cu electoratul, ci au devenit mai fragile, ca să nu spun insignifiante. PSD-ul o duce din criză-n criză, forma politică de exprimare la nivel local este instituţia "baronilor", iar la centru cea a "coaliţiilor de război fratricid". PNL-ul, după ce a supravieţuit cu puţin noroc guvernării CDR, stă să-şi dea duhul în guvernarea Alianţei DA, unde, teoretic, are rol de primadonă. Iar, dacă rămîne fără "sponsorul strategic", nu mai are cu ce să-şi plătească chiriile şi telefoanele nici la sediul central şi nici în teritoriu. PD-ul se întăreşte şi el precum coca la frig şi nu ştie unde să-şi mai caute etichetă şi adăpost - ba la social-democraţi, ba la populari, adică din lac în puţ. Faptul că Traian Băsescu este astăzi Preşedinte al României nu este o victorie a PD-ului, ci un uriaş eşec al PSD-ului, iar ca dovadă stă faptul că, deşi este la guvernare, iar preşedintele de facto al partidului are sediul la Cotroceni, ideea de a se confrunta de sine stătător cu urnele, la viitoarea scadenţă electorală, îl sperie de moarte. În rest, Partidul Conservator este o ficţiune ţinută în viaţă de greşeala strategică a PSD-ului, UDMR-ul nu este un partid, iar PRM rămîne cu o capacitate limitată de a impacta derularea procesului de guvernare, obligat la o poziţie defensivă, redus la un singur mesaj: "opoziţie la orice".

Instituţiile fundamentale guvernării nu stau nici ele mai bine ca acum 10 ani, din contră! Parlamentul a devenit adăpost pentru oamenii cu dare de mînă, ignoranţă politică şi dezinteres masiv pentru orice altceva decît afacerile personale. În loc să genereze un spaţiu legislativ coerent, suplu şi uşor de întrebuinţat, capabil să susţină dezvoltarea economică şi socială, s-a transformat într-o maşinărie de produs şi aprobat legi, pe care singur le modifică şi le schimbă şi de cîte trei ori pe zi. Executivul nu a cîştigat nici în organizare, nici în supleţe, nici în coerenţă a promovării politicilor de dezvoltare. Dimpotrivă, a devenit o ogradă largă, în care fiecare veleitar al partidelor aflate la guvernare îşi rezervă cîte un post important, de preferinţă ministru sau secretar de stat. Drept pentru care Alianţa DA guvernează, azi, cu aceeaşi maşinărie, încă şi mai umflată, creată de PSD, care a moştenit-o de la CDR, care a moştenit-o de la PSDR, care a înfiinţat-o în perioada de glorie a FSN-ului. În loc să se preocupe de mijloace de promovare funcţională a unor seturi de politici coerente, guvernele ultimilor 10 ani s-au întrecut în a "decreta" ceea ce vor, prin ordonanţe de urgenţă şi legi impuse pe banda Parlamentului, eventual sub forma unor groase pachete, pe care în mod eroic şi-au asumat răspunderea! Cît despre jus-tiţie, ce să mai vorbim! Ea este pur şi simplu condamnată. Nu poate exista justiţie funcţională pe un teren legislativ atît de instabil. Nu există justiţie funcţională, dacă la fiecare doi ani, cineva face cîte o "reformă" mai interesată de obiective politice, decît de structurarea raţională a sistemului. Nu există jus-tiţie, dacă oamenii care o practică sînt condamnaţi la un statut profesional ridicol, iar nivelul de expertiză scade constant. Cît despre "textura morală" nu mai este cazul să vorbim, ea nu are cum să fie mai solidă decît cea de ansamblu a societăţii româneşti, adică putredă, putredă! Pe scurt, avem o groază de instituţii, dar nu şi justiţie funcţională. Mai nou, sistemul mimează eficienţa dansînd pe un teren mlăştinos, învecinat cu dictatura, supradimensionînd şi abuzînd instituţiile "acuzării şi ale investigaţiei", în timp ce instituţiile puterii executive şi ale mass-media cultivă în rîndul populaţiei confuzia gravă dintre Justiţie şi "justiţiarism".

Constituţia este aceeaşi, strîmbă şi confuză exact în joncţiunile cheie şi în capitolele care ne-ar putea pune la adăpost de abuzurile guvernării, pe noi cetăţenii. Cît despre societatea civilă, acum 10 ani încă mai exista ca speranţă, azi ştim cu siguranţă că este o ficţiune. Presa a fost "îmblînzită" cu biciul acţionariatelor şi supusă fără drept de replică de uriaşele "bugete de publicitate" ale instituţiilor de stat! Instituţiile care se ocupă de drepturile omului aproape că au dispărut din peisaj, oricum nu mai au nici influenţa de acum zece ani asupra comportamentului şi măsurilor guvernării.

Conceptul "preşedintelui jucă-tor", combinat cu cel al "premierului cu prieteni", al "minis-trului justiţiei în război cu justiţia", al "ministrului sănătăţii scăpat din dîrlogii raţiunii" şi al "războiului între partide ca formă de alianţă politică" pentru a distruge ceea ce mai rămăsese din fragila democraţie de vitrină, lăsîndu-ne să contemplăm spectrul "democraţiei pe sponci".