De la revoluţie islamică la jihad şi retur

Violenţa organizată, condusă planificat în numele unui ţel politic şi al unei ideologii, nu mai este de mult o noutate. Secolul XXI a adăugat doar o nuanţă suplimentară: ideologia cea mai agresivă are o puternică coloratură religioasă este inspirată de prelucrarea textelor sacre ale Islamului. Pentru Europa, care a făcut disocierea dintre stat şi biserică de mai bine de 150 de ani, fenomenul este insolit. De aici, credinţa multora că este unul nou, sau care marchează o piatră de hotar. În realitate, Europa este obligată să se confrunte cu propriile slăbiciuni, erori, inconsecvenţe şi incongruenţe, cu rezultatele pe termen lung ale modului său de a face politică. Temele nerezolvate ale modernităţii europene, în planul politicii internaţionale, sunt cele care au generat actuala criză a lumii islamice şi mai ales cele care au favorizat soluţia violenţei.

Cu cine se luptă fundamentaliştii islamici?

Unul dintre cele mai celebre răspunsuri care s-au dat aces-tei întrebări este cel al lui Hungtington: bătălia este "cu civilizaţia creştină", cu spiritul modern european, cu tot ceea ce a adus el nou, de la secolul luminilor încoace. În această accepţiune, atacul de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite marchează începutul ofensivei directe: "asaltul barbarilor asupra noii Rome". Asupra noii capitale a "imperiului european", devenit "Imperiu global", cu capitala la Washington.

Pe cît este de celebru este acest răspuns, pe atît de superficial! Privind mai cu atenţie lucrurile, se observă imediat fisurile din explicaţia prea puţin nuanţată. "Revoluţia islamică" s-a declarat şi s-a vrut, ea însăşi, o formă de modernizare a lumii arabe. Un transplant de soluţie europeană în spaţiul arab. Una adaptată realităţilor unei societăţi dezvoltate doar ca periferie a Europei. O Europă care nu s-a sfiit pe parcursul a trei secole, 18, 19 şi 20, să-şi afirme şi să exercite, nu rareori arbitrar şi plină de aroganţă, "superioritatea", "dreptul" la expansiune, "dreptul" de a dispune de şi a decide asupra celor care rămăseseră în urma dezvoltării sale industriale şi care nu puteau face faţă puterii sale militare şi economice.

Epoca războiului rece a produs în lumea arabă, la rîndul ei, o cortină de fier. A împărţit-o între "Est şi Vest". Acolo, ca şi în Europa, s-au dat nenumărate bătălii pentru poziţii, influenţă şi puncte tari de sprijin, în care logica machiavelică a zicalei "duşmanii duşmanilor mei sunt prietenii mei" a înflorit nestingherită. Specificul zonei este că a suprapus două falii de conflictualitate politică, ideologică şi militară, cea pe dimensiunea Est-Vest cu cea pe dimensiunea arabo-israeliană. Dacă sfîrşitul de secol XIX a adus lumii arabe o ideologie pozitivă, cea a afirmării valorilor şi a elitelor locale, războiul rece a cultivat-o pe cea a "revanşei". Împrumutată direct din arsenalul ideologic comunist, ideea că pentru toate relele de vină este celălalt imperiu, cel capitalist, a prins rădăcini la fel de solide cum s-a întîmplat şi în Europa de răsărit sau în Rusia bolşevizată. Aceas-tă ideologie a revanşei este şi astăzi baza pregătirii şi a condiţionării psihologice a celor înrolaţi în "brigăzile morţii", în "armata războiului sfînt", iar mai larg a tuturor celor care, trăind adesea mult sub limita sărăciei, văd în bogăţia şi aroganţa Occidentului dovezile definitive ale vinovăţiei sale absolute.

De aici alte două răspunsuri diferite date întrebării noastre. Militantismul fundamentalist în forma sa extremă, folosind şi propagînd violenţa organizată, nu reprezintă decît o altă abordare, o altă etapă, a luptei lumii arabe împotriva celor răs-punzători de starea ei de deprivare şi de statutul ei subaltern în configuraţia mondială. Pe de altă parte şi simultan, reprezintă o nouă abordare a conflictului cu Israelul. De la un conflict clasic, inter-statal, care s-a consumat pînă acum în cinci războaie locale, s-a trecut la unul marcat de abordări "neconvenţionale" - intifada şi jihadul.

În sfîrşit, o perspectivă insolită este adusă în discuţie, chiar din interiorul lumii arabe. SadiK al-Azm, profesor emerit de filosofie europeană modernă la Universitatea din Damasc, susţine într-un interviu pentru "Die Zeit" că, în realitate, ţinta islamismului militant, mai ales a organizaţiei lui Bin Laden, nu se află în afara, ci în interiorul lumii arabe. Adevăratul scop este răsturnarea de la putere a regimurilor non-islamiste, fie că sunt de sorginte laică sau nu. Bătălia principală se dă pentru răsturnarea dinastiei Faysal în Arabia Saudită şi instaurarea unui regim islamist avîndu-l ca "patriarh" pe Bin Laden. Exact cum în Irakul "cotropit" de americani, Al-Sadr şi forţele sale militare luptă pentru acelaşi scop, ori cum organizaţia clandestină a "Fraţilor musulmani" visează să realizeze în Egipt de mai bine de 50 de ani, ori cum a reuşit Kommeini în Iran sau cum pentru o perioadă reuşiseră talibanii în Afganistan. Din această perspectivă, "Revoluţia islamică" are ca scop doar venirea la putere a elitelor religioase hiper-conservatoare în detrimentul modernizatorilor, de orice culoare şi inspiraţie politică ar fi ei. Atacul lui Bin Laden asupra Americii nu ar fi în realitate decît o manevră tactică. Slăbirea sprijinului de care se bucură inamicul principal, dinastia Faysal în Arabia Saudită, şi delegitimarea ei politică şi ideologică prin identificare cu "ocupantul necredincios al pămînturilor sfinte ale Islamului". Din pers-pectiva lui al-Azm, în realitate, islamismul fundamentalist nu trebuie considerat în ofensivă, ci dimpotrivă, în defensivă. Modelul de societate pe care îl propun fundamentaliştii nu s-a dovedit viabil şi este tot mai mult respins în spaţiul arab, din Iran, Afganistan şi Pakistan, pînă în Algeria sau Egipt.

Nu un "război al civilizaţiilor" şi nici "un război pentru cauza palestiniană" inspiră pe cei care au declanşat noul val de terorism la scară globală, ci obţinerea puterii "la ei acasă".

Între toate aceste ipoteze şi explicaţii, politica la zi, atît în Europa, cît şi în America, face un slalom plin de erori şi inconsecvenţe. Iar costurile nu încetează să se adune.