De toţi banii, iluzii

Nimeni nu poate trăi fără iluzii. Oriunde şi oricînd avem nevoie de ele. Unii, în cantităţi mai mari, alţii, dozate cu pipeta. Nevoia de iluzii creşte însă, dramatic, la nivel social, atunci cînd viaţa îşi arată colţii şi ne obligă să ne confruntăm cu asperităţile şi părţile ei mai puţin prietenoase, cu crizele. Iluziile devin, atunci, marfa cu cea mai mare căutare, iar preţul la care le achiziţionăm, oricît de ridicat, aproape că nici nu mai contează, atîta vreme cît ne putem procura şi injecta "doza" necesară, cu care să trecem peste încă o zi.

Cînd se înstăpînise de-a binelea, "epoca de aur" nu mai producea de mult cantitatea de iluzii necesară pentru "nevoile zilnice de consum" ale omului obişnuit. Spre deosebire de mîncare şi de cîteva tipuri de produse industriale şi semi-industriale, iluziile nu mai erau nici măcar o marfă de export. Nu le mai cumpăra nimeni! Ceva special avea totuşi acest sector de activitate şi anume, monopolul absolut al puterii asupra fabricii şi a tehnologiei de producere a iluziilor cotidiene. Pînă în ultimele sale momente, regimul epocii de aur a încercat să livreze iluzii şi s-a hrănit, el însuşi, la cel mai înalt nivel, cu ultimele iluzii pe care a fost în stare să le producă. După cum se ştie, a murit! Intoxicat... cu plumb!

După 1989, societatea românească a făcut un salt uriaş, dar care s-ar putea vădi mortal, într-o lume radical deosebită de cea pe care tocmai o părăsise. Din deşertul roşu, am plonjat în oceanul albastru, aparent fără margini, al tuturor iluziilor. Peste noapte, monopolul de stat asupra fabricării iluziilor s-a spart şi, ca din pămîntul udat de apa binecuvîntată a ploii, au răsărit peste tot locul ateliere, mai mici şi mai mari, fabrici, iar mai apoi uzine şi conglomerate industriale des­tinate producerii de iluzii pentru tot cartierul, oraşul, ţara!

Ce fel de iluzii? Oferta a depăşit multă vreme, atît cantitativ, cît şi sortimental, cererea! Au fost aruncate pe piaţă, pe rînd, ori simultan, iluzia "jus­tiţiei istorice", a libertăţii absolute, a apariţiei naturale şi a utlizării fireşti a instrumentelor şi instituţiilor democraţiei, a alegerilor libere şi întemeierilor constituţionale, iluzia reformelor capabile să ne ducă în lumea unei "economii funcţionale de piaţă", iluzia compatibilităţii europene şi a capacităţii noastre fireşti de integrare în mecanismele instituţionale ale Uniunii Europene, ale vocaţiei noastre de a gestiona relaţii şi de a crea alianţe strategice cu "aleşii destinului", cu cei ce deţin controlul asupra centrelor cardinale de putere ale lumii. De la o vreme, ne legănăm pe apele învolburate ale celei mai complexe şi adînci crize din istoria modernă, cu iluzia că pe noi nu ne atinge, că o să trecem ca gîsca prin apă, că noi ne-am cumpărat nu mai ştiu cîte centuri de siguranţă, că, dacă nu azi, atunci mîine şi dacă nici mîine, atunci desigur poimîine, trebuie să treacă şi criza asta, că viitorul este sigur mai bun decît trecutul. De la iluzia îmbogăţirii "naturale" şi imposibil de ratat, de azi pe mîine, jucînd la ruleta schemelor ponzi de toate felurile şi de toate mărimile care au răsărit şi înflorit pe pămîntul Româ­niei, la iluzia "democraţiei stabilizate", nu există varietate de iluzii care să nu se fi aflat pe piaţă şi să nu fi fost vîndută populaţiei, fie şi pe credit! Mai nou, e disponibilă în cantităţi industriale iluzia înlăturării ultimelor obstacole aflate în calea intrării noas­tre pe drumul cel drept al eficienţei economice şi administrative: "eliminarea" pietrelor de moară pe care "istoria" ni le agăţase de picior. Iluziile cu pricina poartă marca FMI şi pe eticheta sub care sunt vîndute scrie "privatizări strategice"! Ultimele rămăşiţe productive ale industriei chimice, una dintre cele mai vechi şi mai bine dezvoltate din România modernă, respectiv ale industriei energetice, sunt falimentate cu grijă şi metodă de managerii numiţi şi plătiţi regeşte de stat, pentru ca respectivele obiective industriale să poată fi privatizate conform pricazurilor şi ucazurilor FMI, urmînd să producă şi să facă cîştiguri, dar nu pentru statul român, care este prin definiţie un prost administrator şi manager, ci pentru "băieţii deştepţi", ori să fie pur şi simplu închise, pentru a le elimina din ecuaţia concurenţială la nivel local sau regional.

Cînd părea că toatele excesele şi toate fanteziile din lumea noilor şi costisitoarelor iluzii în care se leagănă societatea românească au fost, dacă nu epuizate, atunci măcar trecute în revistă, a venit surpriza! Se poate şi mai rău! Mai este ceva care ţine de iluzie, pe care nu-l încercasem încă: Mega-Tele-Iluzia-În stare Pură şi Absolută. De cîteva săptămîni bune, cineva, cu bună ştiinţă, încearcă să ne vîndă iluzia că viaţa însăşi, în oricare dintre dimensiunile ei, economică, politică, mediatică, intelectuală, internaţională etc. nu este altceva decît o iluzie, mai mult, că nu poate fi altceva, decît o iluzie. În consecinţă, dacă vrem să ne trăim viaţa, atunci trebuie să ne-o cumpărăm de la chişcul cu televizor al unui anume DD, prin teleshopping! Nu schimbaţi canalul, că nici nu ştiţi ce pierdeţi! Pierdeţi totul!

Aberaţiile politicii, la scară socială extinsă, nu au lipsit niciodată din peisajul autohton, după cum nu lipsesc din istoria unora dintre cele mai importante, mai vechi şi mai dezvoltate societăţi contemporane. Dar, ceea ce întîmplă de la o vreme pe meleagurile mioritice a atins un nivel al manipulării şi falsificării mult dincolo de bariera patologicului. Patologicul, ca iluzie a sănătăţii mintale şi sociale, iată ultimul trend! Şi, ce altceva mai şic şi mai de bon ton, decît să fii trendy?

Vericule, de toţi banii, iluzii! De-astea noi, că pe alea vechi le-am fumat, pe toate!