De unde vine speranţa?

Fără nicio teamă de simplificare, toată istoria României moderne se poate reduce la această întrebare, pe care şi-o pune orice naufragiat pe insula propriei neputinţe. Formularea "Dincotro?" arată, fără niciun echivoc, faptul că ea nu s-a născut niciodată pe meleagurile autohtone, ci s-a legitimat cu un paşaport care a adus-o pînă la noi. Istoria noastră politică se reduce, de aceea, la un joc primitiv, constînd într-o luptă, scurtă şi decisivă, pentru monopolizarea graţiilor acestei surse de la care a atîrnat, la un moment sau altul, speranţa unei brume de dezvoltare sau de bunăstare, urmată de suprimarea brutală a oricărei încercări de constituire a unei alternative sau de competiţie reală în spaţiul politic. Acesta este şi motivul pentru care regimurile non-democratice, transformate pe alocuri în dictaturi, se înşiruie ca mărgelele pe aţă în istoria noastră modernă. Schimbarea politică, radicală, în România, în consecinţă, nu a fost produsă niciodată de mecanismul politic intern, ci de schimbările pe plan internaţional. În schimbul speranţei, mesagerul ei şi aceia dintre băştinaşii care l-au susţinut, au acaparat, adesea cu sprijinul legii, beneficiile dezvoltării, atîtea cîte au fost în România ultimilor 150 de ani.

A doua caracteristică fundamentală a României moderne este relaţia de subordonare, uneori totală, a mecanismelor economice, faţă de decizia şi puterea politică. Dinamica economică, accesul la resursele dezvoltării şi modul în care s-au împărţit principalele beneficii economice, în societate, sunt şi au fost mereu dependente direct de deciziile deţinătorilor puterii de guvernare şi mai puţin, ori deloc, de rezultatele vreunui atotputernic mecanism de piaţă, ori de inovaţie socială. Economia a fost şi este, în România, o anexă a politicii, menită să reîntărească monopolul puterii şi, suplimentar, să satisfacă consumul neproductiv al clicilor guvernante. Crearea, pentru restul populaţiei, a resurselor necesare supravieţuirii, ca rezultat al activităţilor economice, este tot o componentă a politicii, menită să asigure "liniştea socială", adică liniştea de care au nevoie deţinătorii puterii pentru a-şi vedea netulburaţi de activităţile lor prădătoare. Imaginea aceasta, fără niciun retuş, poate fi cu uşurinţă recunoscută de cei care au trăit, cu ochii deschişi, tranziţia României de la regimul totalitar comunist, către ceea ce se conturează, tot mai precis, a fi un nou regim non-democratic, de esenţă populistă, după modelul "peronist".

Cum se împacă acest model de guvernare cu apartenenţa României la Uniunea Europeană, care, cel puţin declarativ, nu admite decît regimuri de esenţă democratică? Răs­punsul este uşor de aflat, dacă privim mai îndeaproape condiţiile pe care se bazează apartenenţa noastră la spaţiul UE:

Primo: introducerea, în formele cele mai drastice, a regulilor care ridică toate barierele în calea circulaţiei către meleagurile noastre a mărfurilor şi a capitalurilor speculative din Europa, Statele Unite, respectiv din Rusia. Politica a dat o notă cu totul originală apartenenţei noastre la spaţiul economic european, pentru că a fost mecanismul principal prin care competitori europeni, americani şi ruşi au obţinut de la deţinătorii locali ai puterii maximizarea avantajelor investiţionale, lăsînd mecanismele de piaţă pentru alţii, sau doar pentru împărţirea firimiturilor!

Pe această bază, s-a clădit consumismul fără susţinere al celor cîţiva ani de pseudo-dezvoltare şi aşa-zisă creştere economică. În acest sens, descreşterea produsă de criza economică nu este nici pe departe un rău, ci o corecţie care conţine, măcar teoretic, speranţa unei ajustări de structură şi de comportamente, în spaţiul economic. Desigur, mărfurile româneşti au fost şi ele libere să circule în spaţiul european, doar că rezultatul final al acestui schimb se traduce, deloc surprinzător, în cel mai mare deficit al balanţei externe, comerciale şi de plăţi, din toată istoria României!;

Secundo: bruma de avantaje stoarse de România din libera circulaţie a forţei de muncă, adică exportul de creiere şi de căpşunari, care a fost sursa principală de susţinere a balanţei de plăţi, ani la rînd, este supusă restrîngerilor drastice, de toate felurile, începînd cu cele administrativ-politice şi terminînd cu campaniile de violenţă şi terorism care vizează românii, oriunde s-ar afla ei în Europa, tolerate, dacă nu chiar inspirate şi organizate de politicienii locali;

Tertio: menţinerea României în postura de contributor net la bugetul UE, ceea ce nu este deloc greu, dat fiind uraganul de "imbecilism instituţional", administrativ şi politic, care bîntuie nestingherit meleagurile noastre; dificultatea cu care învăţăm şi punem în practică regulile minime ale accesului la fonduri europene.

Quarto: nimic din ceea ce se întîmplă în România, în rest, nu este semnificativ pentru Europa sau SUA - de unde şi tolerarea unei prezenţe a intereselor Rusiei, neaşteptat de mari, într-un spaţiu care poartă eticheta "euro-atlantic". Dar, la urma urmei, asta poate fi explicat într-un desen mai larg, în care "Decidenţii care contează" cedează de bună voie o parte din influenţa lor în Estul proaspăt reintegrat, pentru a-şi cumpăra indulgenţa Moscovei în problema acută a aprovizionării cu resurse energetice, sau pentru alte jocuri ale balanţei de putere globală.

Cercul se închide, astfel, şi întrebarea clasică "De unde vine speranţa?", se pune din nou.

De niciunde, este răspunsul corect, atît teoretic, cît şi empiric, formulat pe baza cercetării datelor realităţii! Pentru prima dată în istoria sa modernă, România are şansa istorică de a fi lăsată acolo unde a naufragiat dintr-un început, pe insula neputinţei sale, ştiind că "Speranţa" este un vapor care s-a scufundat de mult! Pentru prima dată în istoria ultimilor 150 de ani, ca societate, vom fi obligaţi să facem o alegere esenţială, definitorie pentru identitatea şi pentru viitorul nostru: "Auto-devorare", pe care am exersat-o aproape fără întrerupere, sau "Inovare, Organizare, Dezvoltare", un triunghi de abilităţi rar exersate, singurele capabile, însă, să mai producă speranţă, în viitor!

Nu-mi bat capul să calculez şansele pentru fiecare dintre opţiuni! Dar, oricît de mică ar fi şansa soluţiilor constructive, ea are, cel puţin, culoarea speranţei.