Delictul de democraţie

În România, a critica "justiţia" a devenit o infracţiune. În numele "statului de drept" criticarea "justiţiei" - formulă de natură magică prin care se desemnează de ceva vreme acţiunile punitive al procurorilor - este prezentată ca o infracţiune. Şi, pentru ca demonstraţia să fie credibilă, a fost convocată Inspecţia Judiciară. Or, Inspecţia judiciară, instituţie prevăzută de Legea Consiliului Superior al Magistraturii, are competenţele disciplinare în ceea ce priveşte magistraţii (prevăzute la articolul 74 din lege), dar nu şi atribuţii privind verificarea aşa numitelor "atacuri împotriva independenţei justiţiei". Doar prin interpretarea foarte largă a paragrafelor f) şi g) ale articolului mai sus amintit - în care se vorbeşte despre "apărarea reputaţiei " magistraţilor sau despre "orice verificări dispuse de plenul CSM" - s-a putut ajunge într-o situaţie în cel mai bun caz paradoxală: anchetarea şi clasificarea opiniilor despre mersul justiţiei.

Manifestarea îndoielii devine sinonimă cu a nu avea "încredere" în "justiţie", iar exprimarea publică a dubiilor se transformă într-un fel de delict. Nici nu e de mirare: într-o lume în care raţionalismul este pus sub semnul întrebării, cartezianismul îndoielii metodice nu mai are nicio relevanţă. Astăzi "justiţia" pare a fi deţinătoarea "adevărului". Puţin contează în această logică faptul că delict în cauză este reflexul direct al unui instinct democratic: critica.

Între atributele democraţiei critica este fundamentală. Chiar în definiţiile conservatoare ale democraţiei, care iau în calcul doar trei caracteristici (drepturile omului, alegerile pluraliste şi libertatea de expresie), critica ocupă un loc central. Considerată un drept negativ (care interzice "statului" să limiteze anumite acţiuni), libertatea de expresie ar trebui să asigure spaţiul efectiv de manifestare a criticii. Dacă nu se întâmplă astfel, dacă nu este permisă criticarea "statului" (iar "justiţia" este una din puterile "statului"), atunci democraţia este deficitară.

Această situaţie este consecinţa sacralizării ficţiunii ideologice a neutralităţii justiţiei care antrenează după sine teza apolitismului "statului de drept". Într-o lucrare recentă dedicată lui Carl Schmitt (Que faire de Carl Schmitt?) Jean-François Kervégan, analizând contribuţia celebrului şi controversatului jurist german la înţelegerea raporturilor dintre drept şi politică, atrăgea atenţia că statul de drept nu poate fi în niciun fel separat de raporturile de forţă în care se manifestă. Mai mult chiar, ideea că "dreptul nu este «apolitic»" reprezintă una din concluziile importante ale cărţii. Pentru Kervégan - unul din cei mai importanţi filosofi ai dreptului din Franţa - sacralizarea statului de drept presupune transformarea politicii în poliţie şi demascarea ca ilegitim a oricărui dezacord. Însă dacă Schmitt trăgea concluzia că democraţiile sunt incapabile să reacţioneze în faţa criticii, prăbuşindu-se, Kervégan crede, din contră, că legalitatea democratică este rezultatul unor decizii rediscutate şi suspuse criticii. Altfel, statul de drept riscă să devină o doctrină de neatins şi de nepătruns: un fel de religie. Aflându-se într-o continuă căutare a echilibrului dintre consens şi conflict, democraţia trebuie să ştie să-şi asculte şi adversarii pentru a rămâne mereu egală sieşi.