Democraţia, elitele şi responsabilitatea politică

După eşecul previzibil al lui Pier Luigi Bersani, liderul Partidului Democrat italian, de a forma o majoritate parlamentară care să poată da votul de învestitură guvernului, Italia a intrat într-o nouă fază a neguvernabilităţii. Deja, Belgia a trecut în 2010-2011 prin criza de 541 de zile în care ţara nu a avut un guvern cu puteri depline. În Italia, criza este cu atât mai gravă cu cât, spre deosebire de Belgia, unde regele nu a avut constrângeri temporale, mandatul preşedintelui Napolitano se încheie pe 15 mai. Situaţia din Italia arată, o dată în plus, cât de fragilă poate fi democraţia reprezentativă în faţa aşa-numitului val "populist". Italienii nu sunt nici primii, nici ultimii care se confruntă cu această nebuloasă pe cât de neclară, pe atât de "înspăimântătoa­re". Dar ce s-a întâmplat, în fond, în Italia? Succesul lui Beppe Grillo şi al Mişcării celor 5 stele vorbeşte despre neîncrederea în elitele de tot felul a unei pătrimi din populaţia peninsulei. Iar situaţia poate fi regăsită aproape peste tot în Europa. Criza economică şi societală a accentuat această suspiciune. Iar istoria avertizează asupra posibilelor derapaje!

Într-un text de acum mai bine de o sută de ani, Elita intelectuală şi democraţia ("L'élite intellectuelle et la démocratie", apărut în 1904), Émile Durkheim, fondatorul sociologiei ştiinţifice, avertiza că şi "scriitorii şi savanţii sunt cetăţeni; este deci evident că au datoria strictă de a participa la viaţa publică. Rămâne de văzut sub ce formă şi în ce măsură". Beppe Grillo, un actor intrat în arena publică, deci un reprezentant al elitei artis­tice, şi-a asumat această "datorie" şi a reuşit să convingă 25% dintre alegătorii prezenţi la urne pe 24 şi 25 februarie că se poate şi fără partidele clasice. Oricum, nici partidul lui Berlusconi nu e tocmai un partid clasic, dar după ce a fost la guvernare 10 ani din cei 19 care au trecut de la începutul "celei de-a doua republici", este considerat deja un partid sistem. Alţii aşa-numiţi intelectuali italieni au preferat să rămână "deoparte", să nu se compromită cu politica. La fel cum au făcut şi elitele economice sau culturale. Ceea ce a urmat se poate observa acum. Democraţia italiană este în primejdie! Dar nu din cauza lui Beppe Grillo, ci a abandonului politicii de către cetăţeni. Iar fără cetăţeni, democraţia nu poate exista!

Dacă democraţia este fragilă, este pentru că pare cel mai puţin "natural" dintre toate regimurile politice. Cum cea mai mare parte a istoriei sale, omenirea a cunoscut numai forme de guvernare autoritară, democraţia, apare multora ca fiind ceva "contra naturii". Să fie prea recentă, democraţia pentru a putea fi un regim politic stabil? De aceea, democraţiei nu-i strică un trans­plant de autoritarism care să o facă rezistentă la vremurile grele. Cam aşa ceva pare să creadă şi Traian Băsescu, care, în declaraţia sa pe Facebook din seara zilei de 23 martie, a spus nici mai mult, nici mai puţin că "PDL a demonstrat că a putut să fie ţinut pe o poziţie democratică, atât timp cât a ştiut de un lider autoritar (s.n.)". Se pare că autoritarismul, într-o doză rezonabilă, apare pentru mulţi ca o şansă pentru ca democraţia să reziste crizelor. Dar poate autoritarismul să rămână într-o doză rezonabilă?

Până la schimbarea de paradigmă care a transformat democraţia într-un regim politic care oferă atât stabilitate guvernamentală, cât şi prosperitate, oamenii, deşi sufereau sub jugul tiraniei, deşi se revoltau, rămâneau prizonierii unei lumi închise. Astăzi, însă, progresele sociale, ştiinţifice şi tehnologice fac din democraţie mai mult decât un regim oarecare. Încă din timpul primului experiment democratic cunoscut, miracolul democraţiei ateniene de acum 2500 de ani, faptul că regimurile politice pot să degenereze era cunoscut: monarhia devenea tiranie, aristocraţia se transforma pe nevăzute în oligarhie iar democraţia putea eşua în anarhie sau, şi mai rău, în ochlocraţie (puterea mulţimii). Şi de fiecare dată tranziţia de la regimul "pur" la cel "impur" era realizată prin intermediul demagogilor, a celor ce flatau mulţimile. Dar astăzi, zisele "mulţimi" sunt educate şi bine informate. Mai sunt ele la fel de uşor de manipulat ca acum două milenii şi jumătate? Şi da, şi nu!

Sigur, elitele, în special cele politice, au partea lor de vină. Căci trans­formarea politicii într-un joc măreşte falia care desparte clasa politică de societate. Dar nici popoarele, nici celelalte elite - cele culturale şi ştiinţifice, mai ales - nu se mai pot sustrage politicii cu argumentul "necunoaşterii". Şi dacă rolul acestor elite nu pare fi acela de a face politică ar trebui cel puţin, după cum o spunea Durkheim, "să îşi ajute contemporanii să se recunoască în ideile şi sentimentele lor".