Dependenţa de cale şi Europa

Teoria dependenţei de cale explică modul în care deciziile anterioare, în măsura în care au produs un ansamblu de instituţii, determină deciziile viitoare. Această teorie se regăseşte în diferite domenii ale ştiinţelor sociale, de la economie la studiul evoluţiei tehnologiilor sau la ştiinţa politică, unde neo-instituţionalismul istoric explică, prin dependenţa de cale, procese politice naţionale sau internaţionale. O astfel de explicaţie arată de ce nu există alternativă raţională pentru statele europene, oricât de puternice ar fi ele, la Uniunea Europeană.

Chiar dacă unii ar putea fi tentaţi să folosească teoria dependenţei de cale pentru a justifica ideea că particularităţile istorice, acceptabile la un moment dat, dar devenite frâne în evoluţia UE, trebuie depăşite, spiritul acestei teorii arată, tocmai, că schimbarea unor practici instituţionale de lungă durată implică costuri mult prea mari pentru a fi acceptate. O dovedeşte din plin lunga şi dureroasa agonie a Marii Britanii după votul pentru Brexit. Dar cel mai cunoscut exemplu în ce priveşte dificila schimbare a unui sistem, des citat în literatura de specialitate, provine din evoluţia tehnologiei: disputa privind eficienţa tastaturilor care utilizează sistemul DVORAK în raport cu cele care folosesc QWERTY. Chiar dacă studiile arată că aşa numita tastatură simplificată Dvorak, patentată deja în 1936, ar eficientiza tastaturile în engleză şi ar reduce erorile de tastare, schimbarea tastaturilor QWERTY, care sunt prezente pe majoritatea terminalelor electronice de astăzi, ar fi mult prea costisitoare. Pe de altă parte, aceeaşi teorie a dependenţei de cale demonstrează că schimbările pot fi realizate, însă nu dintr-o dată, ci pe termen lung.

Evoluţia către ceea ce astăzi se numeşte Uniunea Europeană a fascinat generaţii de politologi. Foarte puţini dintre aceştia ar fi putut anticipa acum 70 de ani, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, un astfel de succes. Timp de aproape şapte decenii (anul viitor, pe 9 mai, se vor împlini 70 de ani de la Declaraţia Schuman), unele dintre cele mai dezvoltate state naţionale ale lumii au experimentat un proiect politic fără precedent. Acesta a progresat aparent aleatoriu, dar permanent în aceeaşi direcţie, permiţând statelor membre, din ce în ce mai numeroase, să se dezvolte şi să transforme din rădăcini însăşi natura politicii. Iar acest îndelungat şi sinuos proces de integrare economică şi politică poate fi foarte bine fi explicat prin dependenţa de cale. Odată ce procesele au fost orientate într-o direcţie, trenul european a mers, gară după gară, către destinaţie: Uniunea Europeană.

Chiar dacă nici înainte politica nu putea fi doar naţională, odată cu integrarea statelor membre, politica acestora a devenit preponderent europeană. Şi, tot acest proces s-a bazat pe soft power, iar nu pe clasicul hard power care presupunea folosirea forţei coercitive pentru a atinge anumite obiective. De altfel, chiar obsesia unor politicieni de a desconsidera soft power-ul şi a privilegia hard power-ul poate fi explicată tot prin dependenţa de cale. Această capacitate a Comunităţii europene de a influenţa - prin metode necoercitive, recurgând la strategii de comunicare culturală - a făcut această Europă.

Forţa Uniunii Europene constă tocmai în această soft power. O analiză pe termen lung - deja şapte decenii sunt un termen lung - relevă cicluri recurente care au contribuit la modificarea naturii Comunităţii şi au condus la succesul pe care UE îl reprezintă. În interiorul Comunităţilor europene, tocmai datorită acestei soft power, s-a dezvoltat un model de interacţiune între decidenţi şi diferitele grupuri de interese care au contribuit la dezvoltarea UE. Politica Comisiei a influenţat nu doar elaborarea politicilor guvernamentale, ci şi a strategiilor şi alianţelor dintre grupurile de interese şi intelectualii publici. Şi, tocmai acest succes este principala cauză a contestării UE de astăzi.