Despăgubirile: tripla povară pentru contribuabili

Măcar dacă de pe urma actualei acţiuni de despăgubire a foştilor proprietari industriali, naţionalizaţi de regimul comunist, aceştia - sau, mă rog, moştenitorii lor - se vor alege cu ceva. Deocamdată au primit despăgubiri ipotetice: nişte hârtii care au înscrisă o valoare, dar care vor şi însemna ceva nu se ştie când şi cât!

Nu ştim dacă va câştiga ceva din acţiunea de despăgubiri. Dar, după cum se desfăşoară lucrurile, ştim sigur cine va pierde: contribuabilul român. Şi nu atât în urma îndreptăţitei despăgubiri în sine, ci în urma efectelor adevăratului lanţ de nefericiri postdecembriste în domeniu, de la absenţa unei concepţii şi a unei abordări privind retrocedările până la jaful pe care l-a constituit privatizarea, aşa cum a fost făcută aceasta. Toate oalele acestor nefericiri se constată că se sparg în capul contribuabilului român, de îndată ce s-a început să se despăgubească moştenitorii unor industriaşi precum Malaxa şi Auschnit.

Înainte de toate, de ce despăgubiri, când bunurile de retrocedat există, caz în care pe contribuabil nu l-ar fi costat nimic?! Sunt uzinele Faur, Republica Resiţa! Păi, din cauza faptului că guvernările postdecembriste nici nu s-au gandit cumva să retrocedeze unităţile industriale naţionalizate, aceste fabrici au fost vândute de predecesorii actualului AVAS pe numai câteva milioane de dolari unor (aşa-zişi) investitori, deşi existau moştenitori legali ai fabricilor respective. Cei ce le-au vândut se vor apăra că nu existau legi la vremea privatizării care să ia în considerare retrocedări în industrial, nici măcar cât în imobiliar. Acum, AVAS vine şi pretinde că, întrucât întreprinderile respective, deşi există în natură, sunt în proprietatea altora, trebuie să se dea despăgubiri proprietarilor iniţiali. Şi procedează în consecinţă. Aproape fascinant, AVAS calculează despăgubirile şi acestea îi ies de circa 100 de ori mai importante decât a obţinut aceeaşi instituţie (sau, mă rog, predecesorii ei) la vânzarea respectivelor proprietăţi! Pai, acesta este caz de puşcărie! Ori a fost vorba de o gravă subevaluare la vânzarea către terţi, ori este vorba acum de o la fel de gravă supraevaluare la actuala despăgubire! Puşcărie, pentru că atât în primul caz, cât şi în cel de-al doilea, totul este pe banii statului, adică ai contribuabilului!

Jaful pe care l-au constituit privatizările - aşa cum au fost acestea făcute - era bine cunoscut mai de mult. Totul lasă însă să se presupună ca şi despăgubirile au fost transformate într-un prilej de jaf!

Contribuabilul este de trei ori strâns de gât. O dată, când active importante aparţinând statului au fost vândute masiv subevaluat, probabil cu şpagă corespunzătoare pentru cei care au avizat subevaluarea şi deci jaful. A doua oară, când, tot pe banii săi, s-au stabilit despăgubiri "generoase", cine ştie în ce condiţii. A treia oară, când contribuabilul preia pierderea pe care statul o înregistrează deoarece, dacă tot nu a retrocedat bunul către adevăratul proprietar, nici măcar nu l-a valorificat cum se cuvenea. Dacă Faur, Republica şi Resiţa nu mai reprezentau afaceri - motivul invocat pentru privatizarea lor pe mai nimic -, lichidarea lor ar fi adus însă infinit mai mulţi bani statului prin valorificarea separată a activelor: utilaje, hale, terenuri. Nu doar că privatizarea s-a făcut pe nimic, dar valorificarea activelor ar fi adus fonduri serioase. Pe care contribuabilul român le pierde, încasându-le în schimb noul proprietar neîndrituit, care se lansează acum în bănoase afaceri de depozitare sau proiecte imobiliare.

(Articol publicat în Jurnalul Naţional, 17 octombrie)