Despărţirea de Blair

Partidul Laburist Britanic se află în conferinţă. Multe lucruri rămîn să fie decise. Unul este, însă, sigur: cîntecul de lebădă al lui Tony Blair. Omul pe al cărui CV politic stă scris un singur cuvînt: succes. Al lui şi al partidului pe care l-a condus de la neagra disperare a unui deceniu şi jumătate de umilinţă în faţa conservatorilor conduşi, în anii "80, de mîna de fier a doamnei Thatcher, la jubilaţia şi responsabilităţile guvernării, întinse peste mai mult de un deceniu.

Succesul are şi el un preţ. Iar lecţia amară pe care Blair o încasează la sfîrşitul carierei este că oamenii ostenesc mai uşor de succesele altora decît de ale lor. Chiar şi atunci cînd "alesul soartei" este unul de-al lor. Este unul care a lucrat pentru ei. Este unul fără de care ei nu ar fi avut beneficiile politice, de prestigiu şi chiar materiale pe care le consideră, azi, ca de la sine înţelese. Multe pagini se vor umple pentru a descrie şi a descifra sensurile unui destin politic care se închide nu datorită oboselii, eroziunii, epuizării sau consecinţelor grave ale greşelilor proprii, cît reacţiei de intoleranţă al celor mai apropiaţi, la anduranţa reuşitelor sale.

Dacă mai era nevoie de o dovadă a faptului că Blair nu şi-a epuizat, nici pe departe, resursele sau capacitatea de a vibra la temele partidului laburist, ale Marii Britanii şi ale timpului său, mai convingător, mai viu şi mai autentic decît oricare dintre cei care i-au devenit rivali, iar mîine îi vor lua locul, apariţia şi discursul "de adio" sunt proba de netăgăduit.

Acolo unde alţii ar fi făcut o lungă listă de "realizări personale", încercînd să-şi clădească "un soclu pentru eternitate", Blair îşi asumă singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni: faptul că el a fost liderul! Realizările sunt ale celorlalţi, ale partidului, ale celor pe care i-a condus şi nu sunt puţine în aceşti ultimi 12 ani. A fost uşor? Nici pe departe. Nu-i aşa că arăt mai bătrîn acum? Asta e ceea ce capeţi după 12 ani la conducerea Partidului, le spune el colegilor care i-au forţat mîna pentru a lăsa liber locul cel mai rîvnit în politică, cel din faţă! Mă uit la voi şi mi se pare că şi voi sunteţi, parcă, mai bătrîni! Asta e ceea ce căpătaţi dacă m-aţi avut lider 12 ani! Gluma, întoarsă pe toate feţele este de fapt o incomodă invitaţie la auto-reflexie. Nu eu plec, ci voi, înaintea mea, pare a spune Blair. Încotro? Aceasta-i întrebarea cheie!

La ora inevitabilă a bilanţului, Blair se întreabă ce a învăţat din politică. Îşi răspunde tot el. Esenţa politicii nu este "politichia", am spune noi. Este o ocupaţie în care ai şansa să fii plătit, cu timp de muncă integral, ca membrul unei comunităţi, largă cît tot partidul, ba chiar mai mult, cît toată umanitatea. Sună pompos? Poate! Dar este cea mai frumoasă definiţie a unei ocupaţii pe care cei mai mulţi o asociază cu lucrurile şi pornirile umane cele mai rele - compromisul, înşelătoria, trădarea, doborîrea fără milă a adversarilor, reali şi închipuiţi.

Care este moştenirea pe care o lasă Partidului? Modestă, dacă stai să numeri cuvintele: politica este definită de ideile care schimbă lumea, pentru a o face mai bună, nu în general, ci concret, în viaţa fiecăruia.

De unde ştim că am făcut ceva cu rost în direcţia aceasta? De la oamenii a căror viaţă a fost influenţată de politica pe care am făcut-o, de deciziile pe care le-am luat! Pare o filosofie simplistă? Posibil, dar cîţi din cei care au mînuit uneltele şi iţele politicii s-au ridicat vreodată la înălţimea simplităţii ei umane?

Sfaturile lui Blair către "urmaşii săi"? Viziunea, valorile umane sunt singurele capabile să susţină succesul. "Duşmanii" sunt "dogmele", doctrinele şi tot ceea ce rămâne închistat, chiar dacă se bazează pe o raţionalitate teoretică şi pe un succes anterior. Reţeta succesului în politică nu se construieşte pe "realizările" trecute, ci pe capacitatea de a soluţiona problemele viitorului.

Guvernarea? O fiară care nu rămâne niciodată nesătulă, pentru că se hrăneşte din vieţile, speranţele, visele şi munca celor pe care i-a ridicat la înaltele cinuri. Îmblînzirea ei cere curaj, dar mai ales puterea de a-ţi asuma responsabilităţile, deciziile pe care le presupune. Curajul este singurul aliat natural; precauţia, duşmanul.

E greu să pleci? Da! Dar trebuie să o faci, cu speranţa că este pentru binele ţării, al oamenilor, al Partidului!

Sună gol? Poate, dar cîţi au fost în stare să o facă la timp?