Despre consumul de porc

Unul dintre regii medievali englezi a avut parte, într-o zi, de o întâmplare inedită. Îşi adunase trupele să pornească la război, când îl vede sosind în tabără pe unul dintre baronii săi. Călare şi ducând în spinare o jumătate de porc afumat.

Bogaţii Evului Mediu consumau cantităţi însemnate de carne. Ştim acest lucru pentru că s-au păstrat însemnări din magaziile castelelor şi mânăstirilor, precum şi reţetele diferitelor mese fes­tive. Iar porcul era popular în Europa. Dar să vezi un nobil care duce în spate o jumătate de porc, asta era ceva care să îl mire şi pe un monarh.

Întrebat fiind, baronul nostru avea o explicaţie. Un strămoş al său jurase, cu secole în urmă, credinţă unui strămoş al regelui. În Evul Mediu, vasalul era obligat, printre altele, să efectueze serviciul militar pe lângă suzeranul său. Însă între termenii legământului de vasalitate al strămoşului respectiv era şi acela că serviciul va fi prestat doar pentru perioada în care este consumată o jumătate de porc.

Zis şi făcut. Baronul nostru s-a aşezat în tabără şi a atârnat jumătatea de porc din care a început să se servească. După ce a terminat-o, în câteva săptămâni, şi-a făcut bagajele şi a plecat.

În ce mă priveşte, ca vegetarian, recomand alte formule de măsurare a timpului decât feliile de slănină. Însă istoria baronului englez are câteva elemente interesante, la care merită să ne oprim.

Mai întâi, avem natura relaţiei dintre cei doi. Ne place să credem că suntem foarte moderni, iar trecutul nu are să ne înveţe nimic. Să privim cu atenţie, însă, la cazul menţionat. Relaţia de subordonare politică are forma unui contract. Desigur, clauzele sunt specifice unei societăţi violente şi rurale, cum era Anglia lui Edward I. Dincolo de asta, totuşi, avem de-a face aici cu un contract formal. Un serviciu precis, pe o durată determinată.

Paradoxal, omul cu porcul este un personaj mai modern decât multe figuri publice ale zilelor noastre. Pentru mulţi dintre semenii noştri, politica este o activitate intens personalizată. Loialităţile sunt personale. Antipatiile, la fel.

Francis Fukuyama, în recenta sa lucrare despre originile ordinii politice, analizează formarea statului modern. Un moment crucial în formarea acestui stat a fost, arată autorul american, abandonarea formelor de autoritate "patrimonială". Altfel spus, acelea bazate pe relaţii personale, între rude şi afini. Politica a arătat aşa în numeroase colţuri ale lumii, secole întregi. Un proverb arab afirmă: "Eu împotriva fratelui meu, eu cu fratele meu împotriva verilor mei, eu cu verii mei împotriva întregii lumi!".

În Balcani au supravieţuit aceste formule de autoritate bazate pe rubedenii şi consăteni.

Comunismul albanez şi acela din România au consfinţit subordonarea Statului unei familii extinse. Clanul Ceauşeştilor (alături de acela al Petreştilor) confiscase instituţiile publice şi era în pragul institui­rii unei formule dinastice, precum în alte state comuniste.

La prima vedere, o monarhie medievală nu este diferită, în principiu. Coroana se transmitea în familie pe baza principiului primogeniturii, iar familiile nobiliare erau puternice.

Cu toate acestea, autoritatea familiei extinse era aproape dizolvată în Anglia secolului al XIII-lea, când baronul intra în tabăra regelui cu jumătatea de porc în spinare. Puterea politică era văzută din ce în ce mai mult într-o cheie impersonală.

Aici trebuie să căutăm una dintre explicaţiile decalajului atât de sever dintre Vestul şi Estul Europei. În Occident, autoritatea publică s-a detaşat, în cea mai mare măsură, de clanuri. A fost un proces complicat, desigur. În Est, dimpotrivă, funcţia politică a fost confiscată în beneficiul unor familii.

Poate că nimic nu trădează acest caracter patrimonial al puterii politice precum obiceiurile mesei. Potenţialul explicativ al acestora a fost sesizat, magistral, în antropologia lui Claude Lévi-Loading... Strauss. Doar o observaţie, acum: priviţi de câte ori, în istoria ţărilor româneşti, au loc răfuieli sau aranjamente la ospeţele domnilor şi boierilor...

În schimb, şunca baronului englez pare să fie afacerea sa personală. În secolul al XVIII-lea, unul dintre ei, John Montagu, a dat o lovitură decisivă patrimonialismului. A inventat "sandwich"-ul. Triumful consumului individual. Mănânci când doreşti, singur dacă vrei, şi poţi să ţi-l faci chiar fără ajutorul celorlalţi. Datorită lui Sand­wich, cetăţeanul modern a fost dezlegat de lumea bucătăriei de familie şi a festinului de clan.

Democraţiile nu s-au oprit aici. Acum 75 de ani au inventat SPAM-ul (carne de porc tocată, cu aspic, ceva amidon şi sare, cu un aspect specific). Acum puţini îşi amintesc umilele conserve pătrate, dar ele au fost o mâncare de bază în timpul campaniei împotriva naziştilor, atât pentru civili, cât şi pentru militari. Margaret Thatcher le numea "o delicatesă din vremea războiului". Hruşciov a recu­noscut, în memoriile sale, că SPAM-ul american a salvat şi trupele Armatei Roşii de la înfometare. Erau aliaţi.