Din nou despre iliberalism

În cel mai recent editorial al său din New York Times, laureatul premiului Pulitzer pentru comentariu politic din 2013 şi autor al unei cărţi care a anticipat trump-isul, "America în retragere: Noul izolaţionism şi viitoarea dezordine globală" (America in Retreat: The New Isolationism and the Coming Global Disorder) apărută în 2014, controversatul Bret Stephens, anunţă chiar din primele rânduri că "noua diviziune în politică nu este între liberali şi conservatori, ci între liberali şi iliberali". Dincolo de efectul de potenţare a temei articolului său - nevoia de instituţionalizare partizană a liberalismului în SUA, unde Partidul Democrat nu pare a reuşi să devină reprezentatul acestui curent - ideea conflictului dintre liberalism şi iliberalism ca substitut al clivajului modern dintre liberalism şi conservatorism permite o mai bună înţelegere a conflictului politic contemporan.

Chiar înainte ca Donald Trump să se înscrie oficial în campania pentru alegerile prezidenţiale din 2016, darmite să mai şi fie preşedinte, cartea lui Stephens din 2014 analiza efectele retragerii Statelor Unite din poziţia lor tradiţională de "jandarm mondial", politică pe care o începuse deja administraţia Obama şi care devenise clară din momentul în care refuzase să se implice în acţiunea militară împotriva dictaturii sirene a lui Assad. Or, o asemenea politică, amplificată de incompetenţa lui Donald Trump, nu numai că a adus o "nouă dezordine mondială", dar a accentuat tendinţele iliberale pe care le detectase deja în 1996 Fareed Zakaria în The Rise of Illiberal Democracy.

Acesta a fost fundalul de care au profitat liderii autoritari care au preluat puterea în ultimele două decenii şi mai bine, începând cu cei care au deschis calea, de la Benjamin Netanyahu (care devenea prim ministru în 1996), trecând prin Vladimir Putin (care devenea prim ministru în 1999) şi Recep Erdogan (care devenea prim ministru în 2003), trecând printr-o perioadă intermediară de accelerare a tendinţei cu Viktor Orban (devenit prim ministru a doua oară în 2010 şi care a asumat primul public iliberalismul încă din 2014) sau Narendra Modi (care se instala prim ministru al Indiei în 2014) pentru a ajunge la Rodrigo Duterte în Filipine (ales în 2016), Donald Trump (ales tot în 2016, dar învins în 2020) sau Jair Bolsanaro (ales în 2018) în Brazilia. Nu este de vorba despre o nouă tendinţă, ci de un gol pe care retragerea americană l-a lăsat şi pe care l-au ocupat imediat politicienii care au folosit, fără scapule, mai vechile tendinţe iliberale din prima jumătate a secolului al XX-lea, cele pe care se aşezaseră şi cunetele totalitare care apăruseră după primul război mondial. (fasciştii şi comuniştii).

Îmi aduc aminte cum, atunci când Francisc Fukuyama anunţa la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut "sfârşitul ideologilor", mai vechii ideologi şi politruci de la Ştefan Gheorghiu şi corifeii lor resuscitau naţional-comunismul pentru a contracara cosmopolitismul. Probabil acelaşi lucru se întâmpla şi în laboratoarele neo-staliniste şi kaghebiste de la Moscova şi Petersburg sub privirea adormită de excese a clientelei lui Boris Elţîn. Dincolo de asemănările evidente dintre extrema dreaptă interbelică şi aceste curente pe care la noi comunismul, dar mai ales ceauşismul, le-au conservat şi contextualizat, pentru a deveni credibil naţionalismul a devenit din ce în ce mai iliberal.

Astăzi în România numai numele PNL mai aduce aminte de liberalism, căci acţiunea acestui partid este din ce în ce mai iliberală până într-acolo încât devine din ce în ce mai dificil să se revendice de la Brătieni, de la Rosetti sau chiar de la Ghica. De aceea, oprind şi de la contextul românesc, cred că Bret Stephens are dreptate: nu este vorba de conservatism, ci de iliberalism. Căci conservatorii români din secolul al XIX-lea erau în unele privinţe mai liberali de cât liberali - de exemplu, în "chestiunea evreiască" - şi oricum împărtăşeau viziunea liberală privind societatea, fiind mefienţi doar în privinţa rapidităţii schimbărilor. Or, aceasta era tradiţia conservatorismului de la Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa a lui Edmund Burke din 1790. Or, părintele ideologic al conservatorismul fusese membru al grupării whigs (liberalii britanici) şi parlamentar al acestui partid din 1766 până în 1894. Conservatorii n-au fost şi nu sunt anti-liberali, ci doar rezervaţi în privinţa rapidităţii schimbărilor, pe când iliberalii vor să distrugă lumea liberală în numele relaţiei ambigue dintre naţionalism şi fundamentalism religios sub pavăza unei tradiţii falsificate.

Dacă după 1990 reanimarea PNL nu a însemnat şi revenirea acestui partid spre originile sale ideologice liberale, totuşi până în 2015 partidul nu s-a manifestat niciodată ca promotor al iliberalismului. Dar, după eşecul experienţei peroniste a băsescismului încarnată în PDL, fuziunea foştilor pedelişti cu PNL a adus un puternic accent iliberal. Deja, după ce în 2014 partidul făcea transferul din ALDE în PPE, optând pentru conservatorism care să înlocuiască un liberalism pe care aproape nimeni nu-l mai practica de fapt în partid, în 2015, odată cu acordul cu Coaliţia pentru Familie, PNL face o opţiune făţişă pentru iliberalism. Doar liberalismul senin al preşedintelui Iohannis a amânat până acum desprinderea totală a PNL de valorile liberale. Dar deja succesiunea la preşedintele Iohannis se pregăteşte de acum, iar iliberalismul colcoteşte în PNL. Iliberalismul nu este reprezentat doar de gruparea ardeleană care reprezintă de ceva vreme interesele unor curentele neo-protestante cu rădăcini şi relaţii în zona alt-right-ului din SUA (Gheorghe Falcă, Robert-Ionatan Sighiartău, Emil Boc, Ilie Bolojan ş..a.) sau de grupările care s-au remarcat în cadrul campaniei iliberale şi anti-europene din 2016 - 2018 din Vechiul Regat (Eugen Pîrvulescu, Nicoleta Pauliuc), dar mai nou este asumat şi de lideri care de la naţionalism de paradă trec spre atitudini din ce în ce mai anti-liberale, precum Rareş Bogdan.

În aceste condiţii, cu o întârziere de un deceniu, PNL riscă să meargă pe urmele FIDESZ-ului lui Viktor Orban. Şi cum şi PSD a avut această tendinţă în epoca Dragnea, care nu pare să fi fost definitiv depăşită ideologic dacă urmărim volutele lui Marcel Ciolacu privind AUR, s-ar putea ca şi România să aibă nevoie de un adevărat partid liberal. Şi nimic din ceea ce se întâmplă în ultima vreme nu indică faptul că USR-Plus ar putea fi aceasta. Până atunci, cu un partid extremist şi fundamentalist în parlament, iliberalismul pare să aibă vânt în pupă în România.