Din nou despre "sondorii" de opinie ai patrie

Prostia, în stare pură, exhibată în spaţiul nostru public sub cele mai diverse forme, de la "prestaţii" artistice şi sentenţe (sic!) filozofico-abisale, pînă la "emanaţii" ştiinţifico-aiuristice, nu mai este demult un lucru neobişnuit. În rare cazuri inocentă, prostia este de cele mai multe ori intenţionat manipulatorie. Din această categorie fac parte şi sub-produsele pernicioase ale unei ocupaţii care se reclamă de la sociologie, capabilă să livreze, însă, doar jalnice "fake"-uri, abuziv asociate cu cercetarea socială. Lucru îndeobşte ignorat, sociologia în România nu este un produs al "iluminatei ere post-decembriste", cu atît mai puţin al celei "socialiste". Rădăcinile sale autentice şi adînci se află în dezvoltarea europeană a teoriei şi cercetării sociale, înflorită pe meleaguri româneşti, în perioada interbelică, sub auspiciile Şcolii de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, respectiv sub cupola edificiului academico-teoretic ridicat de Petre Andrei şi şcoala pe care a creat-o, în jurul său, la Iaşi. Pentru o scurtă perioadă de timp, nici un deceniu, aceste rădăcini au fost lăsate de regimul comunist să iasă din pămînt şi să hrănească o mînă de "curioşi" care au avut şansa să studieze sociologia la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj; de la tradiţiile ei europene şi româneşti, la construcţiile teoretice şi aplicaţiile practice, cele mai avansate, ale şcolilor americană, germană şi franceză, din anii de început ai secolului XX. După 1990, în loc ca această zestre de seminţe, ale culturii sociologice, să fie pusă din nou în pămîntul generaţiei deschise către înţelegerea fenomenelor sociale, cercetarea sociologică din România s-a închis singură în cuşca "cerinţelor pieţei". Iar "piaţa" cerea, adică era dispusă să plătească, doar pentru un singur produs, şi acela falsificat, contrafăcut după "specificaţiile" clientului: "cercetările de opinie". Ca nu cumva să scape ceva printre degete, sumedenia de "organisme şi organizaţii" de sondare a opiniei publice, apărute şi dispărute te miri unde şi din nimic, nu sunt altceva decît "francize", autorizate şi neautorizate, ale unor instituţii care le furnizează fără nici un fel de baraj sau ajustare critică tot soiul de formulare şi chestionare. În consecinţă, aplicarea acestora de-a-nboulea poate măsura orice, mai puţin structurile şi dinamica opiniei publice din România. Din această categorie face parte şi "produsul" cu care suntem periodic bombardaţi pe căi mediatice, cel al "barometrelor" construite în jurul întrebării abulico-nonsensice: "Cîtă încredere aveţi în... ?". Pretenţia că, pe această cale, obţinem măsura "încrederii publice" în diferite instituţii, ori personalităţi politice din frumoasa noastră ţărişoară, este tot atît de întemeiată ca şi aceea că ar fi un bun instrument de măsură pentru cotele apelor Dunării, la Drencova. Prin intermediul acestui "adevărat meşteşug de tîmpenie", ca să folosim o minunată sintagmă a lui Creangă, ani de-a rîndul a fost vehiculată imaginea falsă a unei societăţi româneşti încremenită într-un soi de arhaism paternalisto-bisericos, "pus în evidenţă" de predominenţa sufocantă a "încrederii populaţiei" în Armată şi Biserică. Mai ales pentru consumul extern, România trebuia înfăţişată ca o societate inexpugnabil anti-occidentală, lovită definitiv de filoxera autoritarismului de extraţie cazonă şi a "obscurantismul ortodoxist". Acum, cînd s-a schimbat calapodul, iar de bon ton nu mai este "statul garnizoană", ci "societatea carcerală", minune!, românii încep să uite în ritm accelerat de încrederea lor în Armată şi Biserică şi îşi fac "icoane de închinăciune" din "servicii secrete" şi "Curtea Constituţională". Ei, "Ne-am pricopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu este moral, acolo este corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, vasă zică că nu le are". Doar că, la noi, nu atît soţietatea este cea fără prinţipuri, ci tocmai instituţiile în care, vezi Doamne, românii ar fi început să-şi pună speranţa şi încrederea; instituţii ale căror obscure manipulări sunt servite în ambalaje "sociologice" de o mînă de juni puşi pe căpătuială, grăbiţi să schimbe între ei, la "grandirob", costumele particolere cu care au venit de-acasă, doar-doar nu i-o dibui cineva prin bal, ori nu i-o prinde cu cioara vopsită-n tîrg. Mai că-mi vine şi mie să zic, dimpreună cu venerabilul domn Trahanache: "Martoră mi-e Maica Precista!... N-am umblat în viaţa mea cu diplomăţie; dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi să-i dau eu, neică...!"