Din ţara lui Make-Make

Anual, în Insula Paştelui (Rapa Nui) avea loc un ritual ciudat. Un grup de şefi, desemnaţi de câţiva bătrâni cu darul ghicitului în vise, îşi alegeau, fiecare, câte un tânăr care să participe la o cursă. Miza era găsirea şi aducerea unui ou al unui gen de pescăruş local. Dificultatea era că linia de sosire era pe o faleză abruptă, iar aducerea oului, legat de frunte, presupunea şi înotul prin ape infestate de rechini. Cel mai norocos şi mai rapid dintre tineri prezenta oul şefului său, care devenea apoi, pentru un an, Omul-Pasăre (Tangata Manu), şeful cultului zeităţii supreme, Make-Make.

Ceea ce am descris, pe scurt, este un ritual politic care a existat pe Insula Paştelui până la jumătatea secolului al XIX-lea. Oricât ar părea de bizar, acesta era felul în care era ales principalul lider al comunităţii. Îndată după ce era declarat Om-Pasăre, acesta devenea tabu şi se retrăgea într-o incintă sacră. Îşi lăsa unghiile să crească la proporţii monstruoase şi primea daruri. Pentru familia şi pentru asociaţii Omului-Pasăre beneficiile câştigării cursei erau evidente. Grupuri de tineri loiali Omului-Pasăre terorizau celelalte grupuri, cu impunitate, luând cam tot ce doreau de la acestea.

Câteva caracteristici ale ritualului ies în evidenţă. Mai întâi, caracterul extrem al competiţiei. Cei care intră în joc îşi riscă viaţa sau integritatea corporală. În al doilea rând, schema de tip "tot-sau-nimic". Miza este dominaţia asupra unei întregi comunităţi. Până la următorul joc, puterea politică este confiscată cu totul, prin excluderea completă a inamicilor. În al treilea rând, conţinutul intens mitologic.

Acest tip de război simbolic nu a fost specific doar societăţii izolate de pe Insula Paştelui. Mayaşii aveau un gen de fotbal, jucat într-o curte ceremonială. Câteva basoreliefuri mayaşe ne înfăţişează echipa pierzătoare care este decapitată. Este posibil ca mingea de cauciuc să fi reprezentat Soarele, iar jocul să fie o punere în scenă a luptei dintre noapte şi zi.

În Piazza del Campo, la Siena, are loc celebrul Palio, o brutală cursă hipică între reprezentanţii diferitelor cartiere (contrade), aflate într-o stare de intensă rivalitate. Jocheilor li se permite practic orice, inclusiv să lovească animalul adversarului ori să îl tragă pe acesta jos de pe cal. Câştigătorul devine campionul cartierului şi îi aduce mult-râvnitul drapel al oraşului.

Acest ocol printr-un capitol obscur al antropologiei politice ne aduce în zilele noastre. Priviţi în jur, la retorica politică din ultimii ani. Avem de-a face cu un gen de campanie electorală perpetuă. Spre deosebire însă de campaniile electorale normale, aceasta are un aspect din ce în ce mai excentric.

Evident, orice societate, oricât de modernă, are nevoie de un set de ritualuri. Filozofii politicului au vorbit chiar de o "mistică a democraţiei". Însă în aceste societăţi ritualul politic are, de regulă, o funcţie marginală, decorativă. Într-un stat "raţional-birocratic", pentru a relua termenul lui Max Weber, esenţiale sunt procedurile. Dezbaterea şi competiţia politică arată, aşadar, altfel. Liderii nu sunt selectaţi de vrăjitoare, ca urmare a datului în bobi, ori în urma unei curse nebune între câţiva tineri, prin ape în care trăieşte Marele Rechin Alb.

De asemenea, există o diferenţă esenţială între cetăţean şi spectator. Se spune adesea că politica este un spectacol. Adevărat doar până la un punct. Într-o democraţie modernă, cetăţeanul este un participant activ şi raţional la setul de proceduri politice presupuse de exerciţiul puterii, nu un simplu "gură-cască".

Ajunşi în acest punct, să ne punem o întrebare simplă: ce tip de ordine politică se dezvoltă la noi? Una mai apropiată de idealul organizării moderne, raţional-birocratice? Sau de situaţia unei societăţi izolate, unde politica este un ritual extrem, iar indivizii sunt reduşi, majoritatea acestora, la stadiul de spectatori uluiţi?

Se spune adesea că este prea multă politică în jur. Pe ecranele TV, în ziare, pe stradă etc. De la o vreme însă, suspectez că este din ce în ce mai puţină. De fapt, aproape deloc. Cel puţin în sensul obişnuit al cuvântului (adică acela modern).

Unii îşi imaginează că politica presupune doar discuţii între politicieni. Fals. Dacă doi politicieni apar la o emisiune de reţete culinare sau dansează sârba-n căruţă, nu am ajuns încă la nivelul politicului. Până acolo mai este cale lungă...

Această situaţie este cu deosebire frapantă. Vezi oameni profund ignoranţi cu privire la temele politice ale zilei. Dezbaterile (sau mai degrabă meciurile rituale) dintre ei nu au niciun fel de conţinut politic propriu-zis. Intră în convulsii nervoase atunci când li se dă un semn, avansează "explicaţii" care ţin de sfera superstiţiei pure şi fac profeţii despre viitor (cele mai multe se vor dovedi complet false, însă cine mai verifică?).

La orizont au apărut nave mari şi ciudate, iar şamanii strigă, se agită şi dau din aripi. Cheamă ploaia care ne va mântui pe toţi.