Dincolo de stînga şi de dreapta

În cele două zile care au mai rămas pînă la referendumul francez privind Constituţia europeană, tensiunea atinge apogeul. Uniunea este, spun unele voci, accentuînd spirala emo-ţională, în faţa unui moment de criză. Ultimele sondaje indică un nou şi puternic puseu al "nu"-ului, care a atins 54%, după ce la începutul lunii mai situaţia se echilibrase. Astăzi, Jacques Chirac încearcă pentru ultima dată, printr-o emisiune televizată, să convingă francezii să se replieze pe poziţii favorabile Constituţiei. Situaţia nu este definitivă, jocul este încă des-chis. Conform sondajelor de opinie, trei din zece francezi sînt ezitanţi în privinţa votului lor duminică.

Lionel Jospin, fostul prim-ministru francez, popular în rîndurile militanţilor socialişti - cei care vor juca, de fapt, soarta referendumului, a ieşit din rezerva în care s-a cufundat după alegerile prezidenţiale din mai 2002, pentru a sprijini campania pentru Constituţie. Socialiştii au încercat să rezolve problema poziţiei faţă de Constituţia europeană printr-un referendum intern, dar, chiar dacă atunci poziţia a fost favorabilă textului propus de Convenţia europeană coordonată de un francez, fostul preşedinte Valéry Giscard d"Estaing, astăzi ei sînt majoritar împotrivă (54% dintre socialişti declară în ultimele sondaje că vor vota "nu"). În mod paradoxal, o parte a stîngii se găseşte pe aceeaşi baricadă cu adversarii săi tradiţionali din Frontul Naţional Francez. Se pare că în această conjunctură complexul anti-lepenist al stîngii pluraliste franceze nu s-a mai activat. Dintr-o bătălie pentru principii, referendumul s-a transformat încet într-o luptă politică pentru supremaţie. În Partidul Socialist, disputa internă vizează reconfigurarea poziţiilor în raport cu alegerile prezidenţiale din 2007. Numărul doi în PS, fostul prim- ministru Laurent Fabius încearcă, plasîndu-se în fruntea celor ce contestă spiritul liberal al Constituţiei europene, să îşi relanseze cariera, după ce, în noiembrie 2004, şansele sale fuseseră spulberate de victoria "da"-ului, cu 59%. Dar, oare doar ambiţiile sau frustrările politice sînt singurele explicaţii ale reacţiei ostile a stîngii franceze? Explicaţia ar fi mult prea simplă. Practic, odată cu referendumul din 29 mai, clivajul stînga-dreapta dispare în forma sa tradiţională. Nici stînga, nici dreapta, preocupate de obiectivele lor de etapă, nu observă această situaţie. Ciudata reacţie, dincolo de stînga şi de dreapta, a militanţilor socialişti, comunişti sau frontişti plasează în afara jocului clasa politică franceză. Un vot antipolitic, dar mai ales antioligarhic, pune în discuţie locul politicienilor în societatea franceză.

Oricare va fi rezultatul referendumului francez, UE este pusă în faţa unui examen obligatoriu. Democratizarea, clamată, dar mai degrabă eludată, devine o prioritate. Lipsa comunicării reale, mimarea transparenţei, au fost tactici de supravieţuire, au putut asigura sprijinul politicienilor, dar nu au putut convinge populaţiile. UE a părut tot mai mult un complex politico-administrativ supranaţional şi, prin aceasta, scăpat de sub controlul societăţii civile naţionale.

Dar, sînt francezii, creatori ai Comunităţii europene, arhitecţi ai Europei unite, motor politic al integrării crescînde, nişte antieuropeni? Este votul lor o reacţie antieuropeană? Un răspuns pozitiv ar fi deplasat, căci nu UE, ci Constituţia este respinsă. Şi dacă francezii sînt la 54%, deci încă o victorie a "da"-ului este posibilă, olandezii, care vor vota pe 1 iunie într-un referendum consultativ sînt 63% împotrivă. Şi în Olanda, ca şi în Franţa înaintea referendumului, exista un consens cvasigeneral în favoarea Constituţiei europene. Eurobarometrul comandat de Comisia Europeană şi dat publicităţii în ianuarie 2005 indica un sprijin de 63% în favoarea tratatului constituţional (Olanda fiind pe locul trei, după Italia 72% şi Belgia 70%), dar în cîteva luni situaţia s-a schimbat radical. Dezbaterea a luat prin surprindere autorităţile, care nu au putut comunica eficace şi au compromis şansele adoptării prin referendum a Constituţiei. Cu nici două săptămîni înaintea referendumului, 63% dintre olandezi erau împotriva adoptării Constituţiei europene.

Şi în Franţa şi în Olanda, tematica socială, ocolită de politicieni, se răzbună. Problemele sociale au devenit centrul dezbaterii, iar eticheta liberală dată Constituţiei a creat o reacţie de respingere. Teama că modelul social european ar putea să dispară, neargumentată, dar bine întreţinută, ilustrează incapacitatea partidelor clasice de a mai comunica cu publicul. Centrate pe performanţele guvernării şi pe eficientizarea mecanismelor decizionale, partidele, din ce în ce mai europene, au uitat că legitimitatea lor este de natură naţională. Dar confruntarea cu publicul le obligă la o serioasă reexaminare şi la o reformă rapidă. Aviz amatorilor.