Discreditarea memoriei

"Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, care va să zică că nu le are!" Asta ne toacă pe toate tonurile, glasurile şi intonaţiile mai marii, mai micii şi mediocrii euro­peni, ce ţin cu tot dinadinsul să ne aducă pe calea cea dreaptă, a progresului. Iar noi, NU şi NU! Ba că-i albă, ba că-i bălaie, că avem tot ce ne-au cerut şi ceva în plus, că nu stăm în genunchi pe coji de nucă şi nici cu mîna întînsă, că... mă rog, nici ei nu sunt uşă de biserică, la o adică, cînd vine vorba de corupţie etc. Cum "funcţionează" o societate fără moral, ştim şi, poate, tocmai de aceea nu ne înghesuim dincolo de hotarele ei. Acolo este doar Necunoscutul şi cine, dintr-o mulţime de oameni, se aruncă bucuros în vîltoarea lui, în afara cîte unui temerar care şi-a pierdut, ori n-a avut niciodată, simţul măsurii, ori pe ce al autoconservării? Restul rămîn pe mal! Explicaţia uriaşei rezistenţe la schimbare a societăţii româneşti are însă şi o altă rădăcină. Iar, ea ţine de relaţia noastră distructivă cu memoria! Memoria colectivă, a faptelor, întîmplărilor şi a consecinţelor care ni s-au tras de la ele, de-a lungul timpului. Societăţile care fac istorie sunt cele care îşi construiesc temeinic şi cu migală memoria, o apără de degradarea inerentă a timpului, mai mult, o folosesc ca sursă primară pentru creşterea zestrei active de socializare, pentru îmbunătăţirea capacităţii de răspuns, individual şi colectiv, la problemele care asaltează lumea modernă şi pe oamenii ei. Desigur, în orice societate memoria colectivă, fragmentar sau chiar în totalitate, este utilizată şi pentru alte scopuri. Unele constructive, altele distructive. Cele mai detestabile sunt legate de ideologie şi vizează "prelucrarea" şi deformarea memoriei colective, pentru scopurile competiţiei politice ori, mai larg, ale competiţiei sociale, pentru interesele particulare ale deţinătorilor ori ale aspiranţilor la deţinerea puterii. Societatea românescă este un caz patologic, cu adevărat excepţional. Pare total lipsită de simţul natural al "păstrării" memoriei sale, mai rău, este mînată de un statornic şi atotstăpînitor impuls al distrugerii acesteia. Ca şi cînd, cel mai mare duşman al nostru ar fi memoria faptelor colective din care ne este scrisă istoria. Bună, rea, aşa cum este ea, cu faptele ei mai mari, ori mai mici, speciale, ori comune, ne incomodează, ne stă în cale, ne agasează, ne umple de sentimentul devastator al inutilităţii, al derizoriului! Memoria socială nu se aşează singură, ca praful pe mobilă, pentru a intra în conservare! Reponsabile de selectarea faptelor, păstrarea şi eventuala utilizare cu folos a memoriei colective sunt instituţiile sociale. Fiecare în felul ei, pe măsura posibilităţilor, cu uneltele specifice! Aruncaţi o privire în jurul dumneavoastră, asupra oricărui domeniu, şi luaţi un orizont de timp, oarecare. Să zicem urbanism, să zicem jumătate de secol! Desigur, România nu excelează, după cum nu a excelat niciodată în materie de organizare şi constituire a spaţiului urban. Lucrurile s-au făcut cam la voia întîmplării, după ideile schimbătoare ale unuia sau altuia dintre mai marii zilei şi după punga, mai groasă sau mai subţire, a celor care au construit, inclusiv cea a statului! Rezultatul este un stil eclectic aproape perfect, care nu lasă decît puţine alveole pentru lucruri speciale! Şi totuşi, ele există! Din cîte "modernizări" a cunoscut Bucureştiul, spre exemplu, nici una, dar nici una!, nu a avut în conceptul său ideea de păstrare şi punere în valoare a puţinelor lucruri care pot servi memoria oraşului şi pe cea a locuitorilor săi. Nici case, nici clădiri publice, nici parcuri, nici nume de străzi, nimic nu pare să fie demn de memorie pentru reformatorii de ocazie ai oraşelor noastre. Cine mai ştie astăzi unde au fost tîrgurile sau oboarele de vite ale Bucureştilor? Nu cred că dintr-o mie de cititori ai Nopţii Furtunoase, mai sunt astăzi doi capabili să identifice şi să refacă cu piciorul traseul lui Jupîn Dumitrache şi al cosoartei sale de la Iunion, pînă acasă! Sunt sigur, în schimb, că dintr-o mie de cititori ai acestor rînduri nu va fi unul care să nu se întrebe în sinea lui: Ei, şi la ce ne-ar folosi să ştim pe unde îşi rupea pingelele junele Rică Venturiano? Am ieşi mai repede din criză, ori am lămuri scena politică din România? Q.E.D! Prea devreme? Nu v-am convins încă? Să mai luăm un exemplu. Ieşiţi la plimbare pe oricare dintre străzile oraşului în care locuiţi. Opriţi-vă la întîmplare în faţa unei clădiri şi căutaţi în memorie tot ceea ce ştiţi despre ea, despre locul respectiv, despre oamenii şi timpurile prin care a trecut! O să fiţi surprinşi cît de puţin iese la iveală! Nu mai vorbesc despre monumente, statui, mici însemne ale unor fapte, întîmplări, ori personalităţi marcante ale trecutului! Acum, dacă v-aţi săturat de plimbare, mergeţi la serviciu şi, înainte de a intra în biroul, încăperea, în care lucraţi, faceţi din nou acelaşi exerciţiu; răspundeţi cît mai pe larg la întrebarea: ce ştiţi de fapt despre oamenii şi locul acela, de azi, de ieri, de alaltăieri! Dacă rezultatul este cel pe care-l presupun, adică foarte slab calitativ şi cantitativ, nu este cazul să intraţi în panică şi nici să vă faceţi prea multe reproşuri personale. Dumneavoastră sunteţi, în bună măsură, ca şi mine, ca toţi cetăţenii acestei ţări, victime ale lipsei cronice şi grave de interes pentru memoria colectivă care ne-a fost inculcată prin programele de educaţie şi socializare, de cînd am făcut ochi şi pînă îi închidem! Am să mai iau un exemplu. Societatea românească, atît cît a cutreierat ea cîmpiile modernităţii s-a intersectat, uneori semnificativ, cu ştiinţa, cercetarea, inovarea tehnică şi tehnologică. Aceste puncte de intersecţie sunt marcate de personalităţi, unele dintre ele deţinătoare de capitole distincte în fizică, matematică, chimie, tehnologie etc! Crede cineva că memoria acestor fapte, evenimente, personalităţi ar putea fi utilă şi generaţiilor viitoare? E greu de argumentat contrariul! Atunci, răspundeţi la următoarea întrebare banală: cîte muzee ale tehnicii credeţi că mai sunt în România, în ce stare se află şi cît sunt ele folosite în circuitul educaţional? Dacă vreţi un răspuns cît se poate de uşor de aflat, dar tot pe atît de revelator, atunci căutaţi şi vizitaţi ceea ce era cîndva Muzeul Tehnicii din Bucureşti!!!! Număraţi, cîte muzee, expoziţii ale tehnicii exis­tă în politehnicile din România şi ce contribuţie au ele în procesul educaţional! Faceţi inventarul "memoriei de specialitate" a institutelor de cercetare care mai există în România! Oricare dintre aceste operaţiuni vă va lăsa în deplină perplexitate, pentru că veţi descoperi neantul! Ceea ce se întîmplă este, de fapt, degradarea rapidă a puţinului care a fost totuşi adunat de alţii, acum 50, 80 sau 100 de ani, înaintea noastră!

Am ales special toate exemplele din afara politicii şi nu fără un scop. Acela de a arăta că, dacă în zone mult mai stabile şi mai "neutre" ale cîmpului social, memoria colectivă este ignorată, dacă nu distrusă, atunci chiar că nu mai este cazul să se întrebe cineva de ce Politica din România este cîmpul prin excelenţă al lipsei de memorie colectivă! Unul condamnat să repete la nesfîrşit aceleaşi greşeli, ale căror consecinţe le plătim noi, aceiaşi oameni "vechi" sau "noi", dar cu memoria socială extirpată!