Disputa "Căpşunarilor"

Oare este bine sau este rău că sunt atît de mulţi români plecaţi peste hotare să-şi caute un loc de muncă, venituri mai mari şi, eventual fericirea în lumea largă? În jurul răspunsului la această întrebare s-a declanşat în ultima perioadă o dispută politică cu implicaţii sentimentale, dar şi cu argumente politice şi economice. Va rezulta din această dispută o nouă politică a României faţă de emigrarea sezonieră a muncitorilor români. Va deveni tema "căpşunarilor", muncitorii angajaţi la munci agricole în Spania şi aiurea, o problemă politică de acelaşi tip ca cea a adopţiilor internaţionale?

Totul porneşte de la faptul că un mare număr de muncitori români care nu-şi găsesc de lucru în ţară - sau găsesc slujbe mai bine plătite în străinătate - pleacă în Europa occidentală sau în alte ţări (Israelul este o altă destinaţie tradiţională a emigranţilor sezonieri) muncind legal sau la negru.

Iniţial modestă şi mai puţin cunoscută, emigraţia sezonieră a devenit, după eliminarea necesităţii vizelor pentru spaţiul Schengen, principalul debuşeu pentru excedentul de forţă de muncă pe care l-a produs restructurarea economiei româneşti. Nu se cunoaşte exact numărul de muncitori români care lucrează peste graniţe, căci la cele cîteva zeci de mii de locuri de muncă alocate oficial românilor se adaugă probabil cîteva sute de mii de oameni care lucrează la negru, dar se cunosc foarte bine unele dintre efecte.

Iar acestea se împart în două categorii. În prima categorie intră efectele benefice. Oamenii care lucrează în străinătate cîştigă mai bine decît în ţară. Există diferenţe mari între cei care muncesc oficial şi cei care muncesc la negru, dar chiar şi pentru aceştia din urmă, veniturile pe care le obţin sunt mai mari decît cele la care pot spera dacă ar lucra în România.

Motivul principal pentru care se cîştigă mai bine în străinătate decît în România este, înainte de orice, că tocmai aceşti muncitori români obişnuiţi, muncesc mai bine în străinătate decît muncesc în România. Diferenţa provine din sistem, din management, din cultura muncii specifică capitalismului dezvoltat şi din concurenţa foarte dură pe piaţa forţei de muncă, mai ales dacă lucrezi la negru.

Al doilea motiv pentru care cîştigă mai bine, este că, acolo cel puţin, românii adoptă cel mai adesea o mentalitate de asceţi. Ei acceptă să trăiască în condiţii proaste chiar în comparaţie cu cele din ţară şi să-şi reducă cheltuielile la minim, pentru că obiectivul lor nu este să trăiască bine acolo, ci să strîngă bani cu care să trăiască bine acasă, ei şi familiile lor.

Ceea ce se şi întîmplă. Fluxurile financiare care constau din banii trimişi acasă de muncitorii plecaţi în străinătate au contribuit substanţial la echilibrarea conturilor naţionale şi la constituirea actualei rezerve valutare a BNR. Au contribuit, de asemenea, şi la creşterea bunăstării familiilor celor plecaţi. Piaţa internă a simţit şi ea din plin afluxul de fonduri venite din străinătate şi cheltuite în ţară.

Încă nu este clar dacă acest transfer semnificativ de forţă de muncă "transhumantă", care oscilează între occident şi România, contribuie la modificarea mentalităţilor şi a culturii tradiţionale româneşti. Dar contribuie cu siguranţă la modificarea peisajului, datorită caselor nou construite şi a obiceiurilor de consum ale populaţiei din zone ce par alese aleatoriu.

Vestea proastă este, însă, că aceşti muncitori trăiesc, în ţările în care lucrează, prost şi sunt supuşi unor riscuri suplimentare. Mai ales cei care lucrează la negru sau sunt rezidenţi ilegali în ţările în care muncesc. Fiind lipsiţi de orice protecţie legală, sunt la cheremul patronilor şi adesea, chiar occidentali fiind, patronii nu sunt neapărat ca nişte taţi pentru muncitorii lor "la negru". O serie de drame declanşate de abuzuri la adresa muncitorilor români au fost mediatizate în ţară şi au provocat intervenţia autorităţilor române.

Mai nou, la aceste riscuri se adaugă unul suplimentar şi grav. Atentatele teroriste din Israel au produs victime şi între muncitorii români aflaţi acolo, iar recentul atentat de la Madrid a provocat o vie emoţie în ţară, cu atît mai mult cu cît există temei pentru speculaţiile care afirmă că muncitorii români au fost deliberat ţintă a teroriştilor.

În faţa acestei situaţii, politicienii şi comentatorii români s-au distribuit pe două poziţii opuse. Unii au deplîns soarta grea a românilor care, din cauza sărăciei din ţară sunt nevoiţi să-şi părăsească familiile şi să muncească în condiţii vitrege şi riscîndu-şi viaţa prin alte ţări. Alţii, au subliniat că exportul de forţă de muncă echivalează cu importul de locuri de muncă şi că, pînă la urmă, emigrarea sezonieră a muncitorilor români este benefică pentru familiile acestora în primul rînd şi pentru economia românească în al doilea.

Efectul Madridului este că o situaţie care pînă acum era tratată din perspectivă politică ca fiind normală, a ajuns să fie încărcată de emoţii şi să fie folosită în competiţia electorală. Cu cît este implicată mai multă emoţie, cu atît şansele să se ivească idei ciudate sunt mai mari. De la ideea de a limita sau îngreuna emigrarea şi pînă la ideea de a impozita veniturile trimise de sezonieri în ţară - propunere a Alianţei pentru a suplimenta fondurile de pensii din ţară - asemenea iniţiative tind să prolifereze.

Eu cred că ar trebui să fie întrebaţi, în primul rînd, "căpşunarii". Ei ştiu mai bine cum se trăieşte pe pămînt străin, aşa cum ştiu mai bine şi ce vor. Iar eu nu am nici o îndoială în privinţa răspunsului lor.

Iar politica românească, care trebuie să ţină cont de interesele cetăţenilor şi ale economiei, trebuie să ţină cont şi de voinţa acestor oameni.