Dizertaţie pe tema mulţimilor

"Cînd a cîştigat vreodată gloata lupta cu Puterea?", se întreba deunăzi un cunoscut al meu, cu un aer patrician uşor impropriu unui areal în care aristocraţii sînt încălţaţi de trei generaţii, iar ţăranii de două...

Răspunsul e altul decît cel retoric subînţeles: "Întotdeauna!" - dacă s-a adunat destulă.

Întrebarea care se impune este însă: "De cîte ori a avut gloata vreun beneficiu după victoria asupra Puterii?"

Răspunsul e "niciodată"!

E adevărat, patria este poporul, iară nu tagma jefuitorilor, cum spunea un cetăţean care aparţinea mai curînd unei inexistente clase de mijloc şi care a condus poporul într-o expediţie hrănită prin mici incursiuni de jaf pentru a sfîrşi dezmembrat într-o fîntînă...

Democraţia s-a născut în sclavagism. Cetăţenii conducători erau pe deplin satisfăcuţi de concept. Pe sclavii iloţi nu-i întreba nimeni. Ei erau majoritatea care nu participa la exerciţiul democratic.

Politica a apărut în cadru urban. E arta de a trăi în "polis". Ea se consumă în arii închise sau cel mult în balcoane. În stradă se iese doar electoral. E foarte mare diferenţa de cum ieşi afară, în urbe. "Pe" stradă se iese curent şi agreabil, "în" stradă se iese cu povara măreţiei actului în conştiinţă.

Strada poate presa incintele. Camerele, cabinetul, palatele.

Cînd lumea iese în stradă fără voia nimănui, dă socoteală şi piept cu aparatul represiv al Statului, adică mănîncă bătaie legitim şi consistent.

Cînd lumea iese în stradă şi n-o bate nimeni înseamnă că n-a ieşit de capul ei, că i s-a indus ieşirea şi i s-au binecuvîntat revendicările înainte de a fi strigăte.

Dacă apuci să-ţi strigi revendicările e clar că ele vor fi satisfăcute. Şi poţi să te întorci acasă ca după un meci de fotbal în care echipa ta a cîştigat: n-ai nici un beneficiu concret, dar eşti fericit pentru că ai ţinut cu cine trebuia.

Cînd mulţimea e în stradă, apar analişti care se întreabă: "Cine doreşte confiscarea mişcării populare?"

Văd chiar acum pe un canal de ştiri acest titlu.

Poţi confisca ceva care aparţine cuiva. Demonstraţia publică e ca o moneda căzută pe trotuar, e a nimănui. Nu poate fi confiscată, poate fi luată dacă o vezi primul. Cu condiţia ca proprietarul de drept să nu fie prin preajmă.

Mă uit la ce scrie pe pancarte... "V-am învins, acum luptăm cu noi înşine!" Bravo! Ce pot să vă urez? Să vă învingeţi şi pe voi, să vă nimiciţi, fără milă! Să vă arătaţi cine sînteţi!

"Noi nu facem politică!". Hm... Un animal politic care nu face politică...

"Jos clasa politică! Vrem alegeri anticipate!"

Alegeri fără politicieni?

E mişto, de-abia aştept să văd cum...

Puterea vulgului nu stă în minte, la urma urmei.

Mai mintos ar trebui să fie hegemonul...

Preşedintele Iohannis a chemat strada la discuţii. Vrea să se consulte cu reprezentanţii unei mulţimi care pretinde că n-are şefi. Strada se cam arată de acord. Lumea rămîne afară. Nu se poate întoarce acasă, îşi pierde puterea şi identitatea.

Preşedintele ţine cont de stradă, nu de apartamente, garsoniere, case, camere mobilate şi cămine studenţeşti. Ca să fii în stradă trebuie să te afli pe stradă.

Cu strada în stradă, preşedintele altfel cuvîntă... De acum într-o săptămînă va alege între cele două variante care s-au calificat în finală: alegerile anticipate sau guvernul de tehnocraţi.

Mesajul, tradus ca pentru stradă, e: "Băi, Dragnea, oţi avea voi majoritate şi în principiu dreptul de a propune un premier, dar asta n-o să se întîmple! Uită-te pe geam! Sau la televizor... O să vezi şi că v-am terminat primarii cu ocazia asta..."

În 1990, după revoluţie, nu se ştie de ce, Puterea foarte solidă rezultată electoral scotea în stradă mulţimi de susţinători care manifestau împotriva minorităţii. Cam bolşevic şi cam ridicol.

Liberalii şi ţărăniştii rosteau "mulţi" peiorativ şi se lăudau nevoie mare că-s minoritari şi puţini. Acum, liberalii se bucură că ai lor sînt mai mulţi, suficienţi în stradă ca să impresioneze majoritatea. Mai mulţi decît majoritatea, nu-i tare treaba asta?

Îmi plac masele largi de intelectuali! Una e să demonstrezi în cadru proletar, alta e să aglutinezi cetăţeni subţiri şi rafinaţi, cu pălăriuţe, bascheţi şi eşarfe înfăşurate ca nişte blînzi constrictori. Oameni cu idei şi aspiraţii îndrăzneţe, atît de interesante încît un Şef de Stat să ardă de nerăbdare să le împărtăşească... Să nu se mai taie păduri, să se salveze Roşia Montană, să reclădim Vama Veche şi să trăim frumos, etnobotanic şi vegetarian într-o lume nouă eliberată de deputaţi, de crize şi de cîrnaţi de Pleşcoi.

Preşedintele e bine consiliat. El a decorat post mortem eroul care a negociat aducerea artificiilor în localul sinistru, cel care a salvat oameni care n-ar fi trebuit salvaţi, dacă nu se dădea cu pocnitori într-o incintă.

Politica nu mai e ce-a fost... Ambasadorul american a îndemnat poporul frate român să rămînă implicat civic.

Cînd s-a mai auzit de un diplomat care să felicite manifestanţii c-au ieşit în stradă?

Dar un Minister de Externe care să nu-l întrebe pe numitul diplomat ce-a fost în capul lui?

S-ar zice că Lumea e cu ochii pe noi... Ne hrănim cu sensul vag al acestei sintagme de vreo 200 de ani.

Din păcate, noi ne situăm în lumea mică. Care are, pentru Lumea Mare, un farmec discret şi exotic de imagini transmise unilateral prin lentila microscopului.

Dar ne place să ne jucăm de-a Lumea Mare. Un grup rock românesc care cîntă în hale şi subsoluri va dori spectaculoase jocuri pirotehnice. Îi va plăcea artistului român să se joace de-a Iron Maiden. Numai că trupele noastre nu cîntă pe stadioane şi au un public mai restrîns numeric decît efectivul pompierilor de la concertele Iron Maiden...

La noi, cînd un tabloid titrează "vedetă" trebuie, în majoritatea cazurilor, să descrie în primele rînduri ale articolului cine e celebritatea de care ar fi trebuit să auzim.

În lumea mică nu se petrec scîntei care să declanşeze incendii mondiale. Mulţimea noastră nu e suficient de multă.

De asta, ieşirile noastre autumnale în stradă nu vor rămîne în istorie ca un 7 Noiembrie. Brumaire-ul, frimaire-ul nostru nu sunt un messidor, un termidor, un germinal de care să se sinchisească posteritatea mondială.

Nu sîntem suficient de mulţi. Deşi sîntem atît de mulţi încît uneori mi-aş dori să fiu singur...