Doar "Preşedintele stråzii"?

Nu m-aş grăbi să înscriu episodul "Golden Blitz" la capitolul "Gafele preşedintelui". Sigur, a spune numai atît înseamnă a produce un enunţ incomplet, pentru că, ştim bine, "succes", "izbîndă", "triumf", "eroare impardonabilă" sau "gafă monumentală" sînt noţiuni generale, abstracte, care nu capătă sens decît în momentul în care îşi iau locul într-un sistem referenţial. Ca atare, orice apreciere asupra calităţii demersului întreprins de un semen al nostru, fie el şi preşedintele ţării, riscă să fie irelevantă din clipa în care observatorul şi subiectul se află în planuri precis distincte. Este limpede că e tot mai greu de văzut fundul prăpastiei care îl separă pe Traian Băsescu de majoritatea analiştilor politici, dar asta nu înseamnă neapărat că dreptatea e de partea celor mulţi, cum nu înseamnă nici că bila albă este în mîna preşedintelui. Singurul lucru pe care putem să-l afirmăm cu certitudine este că cele două părţi sînt prinse într-un clasic malentendu.

Cei care îl judecă cu maximă severitate pe Băsescu nu găsesc calea de a trece peste inconsecvenţa acestuia şi consideră şpriţul băut, după meci, cot la cot cu fotbaliştii de la "Steaua" şi cu patronul echipei drept culpă de neiertat. E greu să iei notă cu maximă satisfacţie de fermitatea cu care preşedintele ţării blamează felul în care Gigi Becali a găsit cu cale să se exprime la adresa primului-ministru al ţării, de declaraţia că tocmai din acest motiv nu se mai duce la meci, în loja finanţatorului echipei, şi, numai după cîteva ore, să-l vezi aşezat la aceeaşi masă cu cel de care tocmai s-a delimitat. Motivaţia "la bucurie, treci peste toate" nu pare deloc convingătoare şi voci îndelung rodate în descurcarea iţelor politice nu ezită să afirme că, prin scandalul "Golden Blitz", preşedintele a pierdut definitiv voturile inteligenţei, atît cît le mai avea.

Traian Băsescu se plasează într-o atitudine oarecum pasivă, nu returnează replicile în stilul inconfundabil cu care ne-a obişnuit deja, apreciază criticile drept "exagerări", se revendică în postura unuia din cele 22 de milioane de cetăţeni ai ţări şi, ca atare, reclamă şi pentru el dreptul de a se bucura şi de a-şi trăi bucuriile în mijlocul celor dragi. Cît de adecvată este prezenţa lui alături de oameni al căror mod de exprimare nu este desprins în nici un caz din codul manierelor elegante, este o chestiune asupra căreia preşedintele nu consideră că e potrivit să se mai oprească. Am putea spune că, de data asta, pare să dea credit învăţăturii conform căreia "cîinii latră, caravana trece" şi că nimic nu-i poate ştirbi convingerea că, mai devreme sau mai tîrziu, oamenii mai şi uită, la cîte au pe cap.

Este o variantă posibilă, o "cheie" pentru atitudinea lui Traian Băsescu într-o zi istorică (spune toată lumea) pentru fotbalul românesc. Personal, eu nu cred în ea. Cred, în schimb, că tot ce s-a întîmplat a avut o singură ţintă şi ăsta a fost "cel mai bun prieten" al preşedintelui Băsescu: "Măria Sa, Poporul"! Pentru el, şi numai pentru el, au fost cuvintele severe cu care s-a simţit dator să amendeze excesele lui Gigi Becali - pentru el, şi numai pentru el, a fost numărul de la "Golden Blitz", cu paharul în mînă şi cu vocea tremurîndă de emoţia victoriei echipei campioane. Mişcarea de pendul, de la norma morală la euforia milioanelor de fani, poate părea de necuprins în mintea unor analişti subtili, dar e perfect accesibilă şi sigur pe gustul celor pentru care joacă preşedintele: pentru cei mulţi. Lor li se adresează cu preponderenţă preşedintele-jucător, în mijlocul lor vine cel mai des şi acolo, în băile de mulţime pe care le cultivă impecabil, primeşte de fiecare dată confirmarea că este preşedintele lor: "preşedintele străzii". Partitura pe care şi-a ales-o Traian Băsescu nu este neapărat dintre cele mai originale, s-au ridicat cariere politice impresionante mergînd pe formula asta, şi datele native ale actualului preşedinte îl fac să se descurce cu multă dezinvoltură. Tip prin excelenţă intuitiv, cu un preponderent simţ al prezentului, el este mai preocupat de trăinicia fiecărei trepte pe care păşeşte decît de viziunea de ansamblu a scării pe care s-a angajat să urce. Pînă acum, sondajele o confirmă, traseul e parcurs fără greş. Există însă un risc pe care preşedintele nu ar trebui să şi-l asume: pierderea ireversibilă a unui segment important dintre români, dintre cei care l-au votat nu numai ca varianta mai puţin rea din ce li s-a oferit la ultimile alegeri prezidenţiale, dar chiar şi cu speranţa unei schimbări în bine. De aceştia, de cei al căror nivel de pretenţii nu poate fi satisfăcut preponderent cu "pete de culoare", Băses-cu lasă neproductiva impresie că ar fi mai puţin interesat. A persista într-o asemenea atitudine, preocupat mai mult de număr şi mai puţin de calitate, înseamnă a te plasa într-o pos-tură în care şansele marilor proiecte la care aspiri, pentru România, pot fi serios diminuate. Pentru că, indiferent de cît de capricioase pot fi, "gulerele albe" au fost şi vor rămîne întotdeauna avuţia cea mai de preţ a unei naţiuni.