Două curbe

Până unde trebuie Statul să îşi taxeze cetăţenii? Aceasta este, fără nicio îndoială, una dintre întrebările esenţiale ale politicii moderne. Diferenţa dintre Stânga şi Dreapta, spre exemplu, este destul de bine descrisă de atitudinea pe care cele două tabere o au faţă de chestiunea taxării. De regulă Stân-ga vrea o taxare mai severă pentru a permite finanţarea unui sector public important, în vreme ce Dreapta argumentează în favoarea unei taxări reduse, pentru a nu îm-piedica dezvoltarea economică generată de mecanismele pieţei libere.

Ceva însă lipseşte din peisajul acesta. Un criteriu obiectiv.

Stânga şi Dreapta au scopuri diferite. Până la un punct, este în regulă. Dar indiferent care sunt scopurile lor, capacitatea economiei de a genera venit este limitată. Banii şi valoarea nu apar pur şi simplu la comandă politică. Prin urmare, să vedem dacă nu cumva există un plafon maxim dincolo de care taxarea este neproductivă, chiar dăunătoare.

Economiştii cunosc de ceva vreme "curba Laffer" care este numită după economistul american care a teoretizat-o în anii '70. Să presupunem că taxarea este la nivelul zero. Rezultatul este clar: Statul nu încasează nimic. Să presupunem acum că nivelul taxării a ajuns la 100%. Nici aşa Statul nu mai poate încasa nimic, pentru că a oprit orice activitate productivă şi de schimb înlocuind-o cu o confiscare pură.

Între aceste două puncte, evoluţia încasărilor din taxe urmează o curbă. Aceasta este curba Lauffer, care are un punct maxim. Este punctul în care încasările statului sunt maxime. Dincolo de acesta încasările scad, cu necesitate, cu toate că taxele cresc.

Relevanţa practică a curbei Lauffer este evidentă, pentru că atrage atenţia asupra unui punct care nu trebuie depăşit. Dacă Statul ridică taxele prea mult, veniturile din taxe vor scădea.

Unde este punctul maxim al curbei Lauffer? Evident, depinde de datele economiei în cauză şi de relaţiile complicate între diferitele componente ale politicii fiscale. Însă este clar deja că discuţia cu privire la nivelul impozitării nu poate fi purtată în termeni strict ideologici. Indiferent ce doreşte Stânga să facă cu banii, este matematic imposibil ca taxele să fie majorate dincolo de un anumit prag fără ca acest lucru să atragă un declin al încasărilor la Buget.

Dar veştile proaste abia încep să sosească. Haideţi să privim acum la altă curbă economică numită "curba Rahn", tot după numele unui economist contemporan. Aceasta descrie relaţia dintre cheltuielile sectorului public şi performanţa economică. La rândul său, curba Rahn are un maxim care ne interesează... în cea mai mare măsură.

Să presupunem un sector public zero. Aceasta este starea de anarhie naturală, în care nimic nu se produce. O ştim de la Hobbes încoace, cel puţin. Progresul economic apare în situaţia în care Statul furnizează bunurile publice indispensabile: supremaţia Legii, siguranţa faţă de invazii etc. Însă după ce trecem peste un anumit nivel al cheltuielilor publice, creşterea economică este afectată. Această relaţie are forma unei curbe. Matematic vorbind, ideal ar fi ca Statul să dimensioneze sectorul public pentru punctul maxim al acestei curbe.

Problema este aceeaşi ca în cazul curbei Lauffer: unde este punctul maxim al curbei Rahn?

Aici, mă tem, veştile nu sunt deloc bune. Pentru economiile moderne, studiile arată că punctul maxim este undeva în intervalul 15-25%.

Vedeţi problema... Dimensiunile sectorului public raportat la PIB sunt deja mult mai mari, chiar mai mult decât duble, în marea majoritate a statelor moderne. Cu alte cuvinte, sectorul public al acestor state încetineşte creşterea lor economică.

Să ne întoarcem puţin în istoria economiilor moderne. Unele dintre acestea au avut, în secolul al XIX-lea, ritmuri de dezvoltare stupefiante. Dar şi mai uimitor este că au reuşit acest lucru, de obicei, cu un sector de stat minuscul după standardele contemporane: circa 10%. Chiar şi în perioada New Deal, asociată cu o creştere dramatică a intervenţionismului, Statele Unite s-au descurcat cu doar 20% din PIB.

Cum se face atunci că nu toată lumea a observat dimensiunile exagerate ale sectorului public? Una dintre explicaţii este simplă: autorităţile prezintă drept "progres" sau "realizări" lucruri inutile sub specia utilităţii efective. Regimurile socialiste au practicat frecvent acest tip de mis-tifiere a publicului, când au construit "combinate" ce nu produceau nimic vandabil.

Eu aş mai adăuga ceva. Timpurile din urmă se pare că au uitat una dintre valorile centrale ale teoriei politice clasice: prudenţa. Dacă tot este să ne abatem de la maximul curbelor Lauffer şi Rahn, atunci mai bine să rămânem în partea taxelor şi cheltuielilor mai mici. Atfel, Statul poate să îşi asigure o marjă de manevră, în caz de nevoie. Dar un Stat care ar fi deja în punctul maxim nu mai are nicio marjă în caz că trebuie să ridice taxele sau să mărească dimensiunile sectorului public. Un astfel de Stat va merge, din acel moment, matematic, în pagubă.