Dumneata şi preţul petrolului

Piaţa este justă în intenţii, dar stângace în aplicarea lor: având o singură armă pentru a-i pedepsi pe cei ce devorează resursele pamântului, preţurile ridicate sunt expresia capitalistă a raţionalizării şi minimizării resurselor. Teoria este simplă şi arhicunoscută tuturor: dacă oamenii doresc mai mult petrol decât pământul poate produce, preţul petrolului este în creştere, scade cererea şi totul revine la normal. Posibilitatea ca petrolul, spre deosebire de orice altă marfă de vânzare, să se termine în orice moment, faptul că nu poate fi reciclabil, că o dată folosit este consumat în totalitate, face acest mecanism de piaţă cu mult mai pregnant. Preţurile cresc pur şi simplu ca să reflecte probabilitatea scăderii resurselor în viitor. Dar, justeţea fiind oarbă, este totodată şi nepricepută: în general, sunt pedepsiţi cei ce nu merită, pentru excesele altora. În timp ce probabil resursele de petrol nu se vor sfârşi, piaţa gândeşte că da, şi astfel, preţul petrolului creşte.

Piaţa este condusă de o concluzie amară: cine greşeşte şi cine va primi pedeapsa?

Pentru început să ne amintim: în 1999, revista "The Economist" publica un faimos articol de primă pagină intitulat "Înecându-ne în petrol". Ideea era simplă: în lume se produceau 66 milioane de barili de petrol pe zi, preţul era de 5 $ pe baril, exista destul petrol în jur, iar preţul petrolului era planificat să stea la un nivel minim pentru mult timp. Din punct de vedere al livrărilor, "The Economist" avea dreptate - producţia globală de petrol este acum mai mare de 85 milioane barili pe zi. Deşi producţia a stagnat începând cu 2005, o creştere de 29 % în zece ani nu este chiar începutul secării puţurilor lumii. Dar ce spuneţi de marile riscuri politice: Venezuela, Nigeria, Irak - care se presupune că au mişcat piaţa? Ei bine, producţia de petrol a Irakului a scăzut de la 3,5 milioane barili pe zi înainte de invazie, la 1,2 milioane barili pe zi în perioada invaziei americane. De atunci însă aproape că s-a dublat până la 2,1 milioane de barili pe zi.

În timp ce toată lumea blamează Irakul, ar trebui cu toţii să nu uităm că cele mai mari creşteri ale preţului petrolului au avut loc în timp ce producţia de petrol a Irakului era în creştere, şi că cei 1,4 milioane barili pe zi ce ar putea fi stoarse zilnic, în plus, dintr-un Irak mult mai pacifist, ar putea creşte producţia globală cu mai puţin de 5%. În Nigeria, situaţia este similară, se face mult zgomot, dar Nigeria continuă să producă 2,1 milioane barili pe zi şi doar în zilele rele Nigeria poate pierde cel mult 600.000 barili pe zi. Ceea ce nu e bine, dar în mod cert nu cauzează o creştere de 250% asupra preţului petrolului.

Ceea ce se întâmplă, categoric nu este o problemă de livrare - este adevărat că livrările nu pot creşte tot atât de repede precum cererea, dar este clar, livrările cresc şi un plan mediu pe trei ani nu este o dovadă pe termen lung a schimbărilor în resursele de petrol. În timp ce, pe de o parte, nu au mai fost decoperite noi zăcăminte de petrol de ceva timp, nici preţul petrolului nu a fost aşa de ridicat - cu certitudine însă, toată lumea caută petrol acum, oriunde ar putea fi găsit. Vor trece probabil încă doi, trei ani până când o imagine radioasă despre resursele de petrol va putea fi negată sau verificată. Problema este creşterea masivă a cererii. Deşi toată lumea blamează Statele Unite, cererea în SUA a fost aproape constantă - de la 19,5 milioane barili pe zi în 1999 până la 20-21 milioane barili pe zi în prezent. Noua cerere vine de la noile puterile ariviste din lume: India China, Rusia şi chiar ţări din Europa de Est.

Dacă vă amintiţi nivelul de trafic în Bucuresti în 1999, când preţul petrolului a explodat, şi comparaţi cu traficul din prezent, veţi inţelege că problema de bază a preţului petrolului se află exact în faţa dumneavoastră, în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu - sunt prea mulţi oameni cu maşini noi şi oamenii care aveau deja maşini în 1999 au mai mulţi bani să le conducă. În China, în oraşe în care în urmă cu zece ani erau numai biciclete, astăzi sunt maşini ce scot fum şi consumă petrol, bătând zilnic drumuri. Până şi în Nigeria şi Bangladesh, două ţări mari, considerate a fi la limita sărăciei, sunt acum milioane de proprietari de maşini, iar drumurile sunt sufocate zi şi noapte de maşini într-un trafic supraaglomerat. Mai mult, evoluţia luptei împotriva sărăciei a condus la masive electrificări în întreaga lume, şi prin urmare la apariţia unei noi şi masive clase de mijloc, care, atenţie!, are nevoie de petrol.

Problema se pune în felul următor: deşi cea mai mare parte a creşterii cererii de petrol vine din partea ţărilor în curs de dezvoltare, cea mai mare parte a petrolului este în continuare folosit de clasele de mijloc din ţările dezvoltate, pentru a zbura în jurul lumii, în vacanţe ieftine şi pentru a da putere maşinilor lor relativ mari. Până la momentul în care preţul petrolului va creşte suficient de mult pentru a opri aceşti oameni din ţările dezvoltate să-l folosească până la limita la care preţul petrolului va scădea, cei săraci sunt în situaţia de a nu putea folosi deloc petrol; Sau vor fi în situaţia de a cheltui mai puţini bani pentru mâncare şi haine doar pentru că vor cheltui mai mult pentru petrol astfel încât să poată merge cu maşina la serviciu. Combinaţi aceast scenariu cu creşterea preţului la mâncare - parţial datorită promovării combustibilului "bio" ca o modalitate de a folosi porumbul pentru a depăşi criza petrolului - şi săracii din majoritatea ţărilor lumii îşi vor fi văzut standardul de viaţă redus substanţial în ultimii 10-20 de ani. Unele organizaţii non-guvernamentale estimează că toate realizările în domeniul reducerii sărăciei din ultimii treizeci de ani vor fi anulate.

Aici intervine dreptatea pură şi stupidă a pieţei: deşi consumul de petrol în SUA a scăzut - în special printre muncitorii cu venituri mici - adevărata durere va fi simţită în noile ţări îmbogăţite, unde venitul disponibil este mult mai redus şi unde o creştere a preţului petrolului conduce la o imediată şi rapidă scădere a consumului. În multe cazuri, va conduce la o scădere a productivităţii, făcând petrolul şi mai puţin disponibil. Aceasta datorită naturii conservative a pieţei - aceia care au deja bani găsesc că au o oportunitate de a face mai mulţi bani, iar cei cu mai puţini bani vor lupta din greu. Structura pieţei îi apără pe consumatorii înrăiţi de cei noi intraţi pe piaţă - şi preţul petrolului este un simptom al luptei acerbe între lumea dezvoltată şi ţările în curs de dezvoltare care doresc similarul sau chiar mai bine, al standardului pe care îl văd în Anglia, Germania şi USA. Dar pur şi simplu nu sunt destule bunuri pe piaţă pentru ca toată lumea să o ducă aşa de bine, şi în timp ce creşterea productivităţii a adus pe piaţă o mulţime de produse pe care şi le permit şi cei saraci (făcându-i astfel şi mai săraci) creşterea productivităţii poate face să scadă preţul unei substanţe pe motiv că pur şi simplu nu mai se găseşte.

În timp ce speculanţii sunt parţial responsabili pentru creşterea preţului petrolului, iar războiul din Irak şi violenţa din Nigeria şi-au făcut şi ele jocul, cel cu adevărat afectat (şi victimă) de creşterea preţului petrolului eşti dumneata, stimate Cititorule, care după ani şi ani de muncă grea în perioada anilor 90, îţi permiţi în sfârşit un Logan sau o Skoda sau (din moment ce Cititorul nostru câştigă mai mult sperăm un BMW sau un Mercedes!), dumneata eşti cel ce ai condus spre această criză a petrolului -sau chiar dacă nu ai fost tu - acuma tu vei fi cel pedepsit de piaţă.