E Timpul Persoanei Anului

În fiecare an, de sfârşit de an, TIME Magazine se decorează cu persoana anului, cea care "a avut cea mai mare influenţă - bună/rea - asupra evenimentelor anului", iar pentru majoritatea oamenilor pare a echivala cu o andosare.

Pare, pentru că se vede persoana pe copertă.

Pentru că e o victorie în urma unui sondaj, similar votului.

Dar nu toată lumea "vede" ce apare în poza anului, portretul fotografului.

Aţi ghicit, e TRUMP în TIMP, creaţia fotografului israelian Nadav Kander.

Trump stă pe jilţul trei sferturi întors cu spatele la noi, preşedintele-ales privindu-ne cumva blajin, dintr-un vag semi-profil, uşor de sus, ademenitor, totuşi distant, dincolo de speteaza-armură, de epocă.

Jilţul e un Louis XV, simbolizând nu doar ostentaţia regilor francezi, ci şi domnia lui Ludovic al XV-lea, "dedicat mai degrabă vânătorii de căprioare şi domniţe", afirmă istoricul Norman Davies, o domnie marcată de "stagnare debilitantă", "războaie recurente" şi "o criză financiară perpetuă".

Vă aminteşte de ceva, cumva?

Nadav foloseşte Kodachrome pentru patină, o peliculă discontinuată recent de cei de la Kodak, cu o paletă echilibrată, culori uşor spălăcite, uşor granulate, uşor nostalgice, ca în filmele de după război despre cel de-al Doilea Război Mondial.

Adică, retro, de dorul unei naţiuni iarăşi mare, cum predică Trump (acest "Mutterland" mereu redivivus în vremuri cruciale, de restrişte), despre America lui, un magnat yankeu de origine germană, mândru de cea mai de preţ genă a seminţiei lui, "ordinea".

Pentru germani, sintagma "Ordnung muss Sein" e carpe diem al romanilor, adică "înhaţă ziua", pe care românii o traduc, de cele mai multe ori, ca abandon, mioritic, deci fatal, cu "trăieşte clipa".

Ordinea germanică e lipsită de umor, nu se referă la precizie şi lipsă de echivoc, ci la ordinea zilei, a interesului, la ordinea "lor", pas cu pas bine făcut chiar şi în răutate şi nimicnicie, mai cu seamă atunci, paşi organizaţi discret (adică numărabili) ca într-un lagăr al morţii.

Trăim la ora germană.

În America vine Trump, în Germania o avem pe Merkel, în România pe Kiwi (aşa am văzut că l-au branduit a noştri "pă net"), Hollande al Franţei sună mai mult germanic decât galic, ca să nu mai vorbim de ADN-ul Reginei Angliei şi al Regelui Mihai, iar naţionala de fotbal a României, SRI-ul şi Steaua sunt dirijate de nemţi.

Pentru că tocmai asta se zice despre portretul persoanei anului: că aduce aminte de cel al lui Hitler, câştigător al titlului de "omul anului" în 1938.

Ei bine, asta nu-i convine tocmai lui Trump, cu toate că el exercitase presiuni asupra celor de la TIME, fiindcă cei de acolo n-au vrut să revină la vechea titulatură de "omul anului" în loc de "persoana anului", pentru el, bărbatul bărbat, care a fost învins anul trecut de persoana anului Merkel şi care a învins-o anul acesta pe femeia anului Clinton.

"E prea politically correct", a declarat el.

Nu i-au convenit nici alte răutăţi portretistice: Nadav e cel care a ales jilţul, pe urmă i-a tras o umbră malefică pe la spate, prefigurând evoluţia viitoare a preşedintelui, şi două coarne roşii ale M-ului care ţâşnesc din freza bălţată, iar jilţul preţios e ridat, crăpat, gata să-şi verse maţele, un început de portret Dorian Gray.

Cu toate astea, Trump e mândru că a luat premiul I, în ciuda titulaturii de "Preşedinte al Statelor Divizate ale Americii", replicând că divizarea n-are de-a face cu el, că încă nici n-a preluat hăţurile naţiunii ca s-o poată conduce spre prăpastia divizării.

Dacă America e divizată, e după modelul României, al unui preşedinte saxon.

Klaus şi Donald.

Nu, nu e vorba de desene animate, oricâte dovezi contrare pot fi invocate.

Oare cine o să fie ales "bărbatul anului" la noi?

Klaus, Ghiţă, Coldea, Dragnea, Grindeanu, Kovesi?

Toate nostalgiile mele legate de evadarea saşilor sibieni în Germania s-au topit în explozia sordidă a non-vulcanicului Klaus la umbra soţiei românce pe care o "strânge chiloţii", cum s-a văzut la teve graţie observaţiilor pertinente ale comentatorilor vestimentari pertinenţi.

Nostalgiile sunt înrudite cu speranţele. Odată spulberate, rămâne răceala, depresia, dezgustul, învrăjbirea, arătatul cu degetul.

Săptămâna trecută, KWI, Marele Sas (cum îl denumesc sibienii încă ne-deziluzionaţi) a rostit cea mai coerentă cuvântare de lemn pe care i-am auzit-o, interpretată fluent, bine repetată în faţa oglinzii, cu zâmbetele acelea onctuoase, nesincere, de umflare a muşchilor flasci, altfel bine meditat de umbrele omnipotente; îi mai lipseau pantofii de lac.

Un discurs vechi, al castravetelui viril.

Trist.