EDITORIAL Axe şi paralaxe

Premierul tratează serios portofoliul pe care şi l-a atribuit temporar, Afacerile Externe. A făcut ceea ce era de făcut, adică a luat contact cu "baza". S-a întîlnit cu "tehnicienii" care conduc acest minister, fie că are, fie că nu are ministru, pentru a stabili modul de conlucrare şi pentru a vizita dosarele prioritare. Nu-i mai puţin adevărat că lucrul acesta îl putea face, ba chiar ar fi fost dator să-l facă, chiar şi în vremea cînd ministerul avea un titular. Dar, cum zice românul, cu mintea lui cea de pe urmă: "Mai bine mai tîrziu decît niciodată!". Totul ar fi fost în regulă, iar Premierul ar fi marcat un punct de imagine în acerba sa înfruntare cu celălalt responsabil al externelor, Preşedintele Băsescu, dacă lucrurile rămîneau aici. Călin Popescu Tăriceanu a ţinut, însă, să adauge gestului şi un conţinut anume: a pus tema retragerii trupelor române din Irak pe agenda curentă de lucru a MAE şi a dat de podele cu axa Bucureşti-Londra-Washington, pe care Traian Băsescu a avut grijă să o treacă, de la începtul mandatul său, prin curtea Palatului Cotroceni. În locul ei, Premierul a desenat pe orizontul politicii externe româneşti un singur punct: Bruxelles. Pentru un ministru interimar, schimbarea este, desigur, mult prea ambiţioasă. Cînd este făcută, totuşi, de un Prim ministru, ea devine o poziţie oficială de politică internaţională care angajează România. Iar de aici încolo încep întrebările şi problemele pentru noi.

Din punct de vedere politic, Premierul şi PNL pot avea o poziţie foarte bine structurată, din care decurge că României i-ar sta mai bine dacă ar negocia rapid retragerea din Irak şi ar aduce acasă militarii ţării, pînă la Crăciun. Premierul îşi exercită mandatul, însă, nu în virtutea opiniilor sale personale şi nici în baza deciziilor pe care partidul său le ia pe parcurs, ci a votului dat de Parlament, conform Programului de guvernare. În documentul pe care actualul guvern a fost împuternicit să-l realizeze, nu numai că o asemenea măsură nu este prevăzută, dimpotrivă. În capitolul dedicat securităţii naţionale se spune clar: "politica de apărare naţională va avea ca obiectiv apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO, UE şi SUA." Evident, politica de apărare nu poate fi în contradicţie cu politica internaţională, iar Irakul este o zonă strategică de interes atît pentru Statele Unite, cît şi pentru NATO. Încercarea Premierului Tăriceanu de a face din retragerea trupelor româneşti din Irak un atu în confruntarea sa cu Traian Băsescu şi eventual o formulă de creştere a popularităţii sale este o greşeală, strategică. Spre deosebire de politica internă, unde temele şi opţiunile se pot schimba relativ repede, după barometrul ultimelor cercetări de opinie, în politica internaţională consistenţa şi logica angajamentelor este etalonul cu care politicienii sunt judecaţi. Premierul nu poate spune că angajamentul luat de România în Irak nu este al său, ci doar al Preşedintelui. Ar fi o gafă mai mare decît secolul. Este un angajament al ţării, iar el este Premier al Guvernului României, nu al PNL-ului. Şansa omului politic Tăriceanu ar fi să nu fie luat în serios în marile cancelarii. Asta îl costă însă o serioasă pierdere de credibilitate, singura monedă în care cineva îşi poate exprima valoarea, în relaţiile internaţionale. Dacă va fi luat în serios, atunci repercusiunile vor fi şi mai grave, pentru că România ar putea să piardă bruma de capital politic pe care a reuşit să o adune în ceea ce ar vrea să fie "relaţia strategică" cu Statele Unite. Şi nu numai! Încercarea de a cumpăra "indulgenţe" europene, pe seama datului cu tifla spre Washington este, pentru România, un soi de comportament pe care nu şi-l poate permite şi din care nu va cîştiga niciodată, nimic. Măcar atît puteau să-i spună "colegii" de la Externe proaspătului ministru interimar. Cealaltă opţiune anunţată, care prezintă Bruxellesul ca ancoră şi far al politicii noastre internaţionale este o greşeală aproape tot atît de mare. Tot "specialiştii" din MAE ar fi putut să-i explice chiar şi Primului ministru Tăriceanu, că, deocamdată, politica internaţională a Uniunii Europene se face tot de către şi prin marile capitale: Paris, Londra, Berlin, Roma. Fiecare cu interesele ei şi cu opţiunile ei. Restul este, deocamdată, apă de ploaie, bună de aghesmuit simandicoase conferinţe internaţionale unde-şi dau cu părerea, contra onorariilor grase, "specialişti" în chestiunile politicii comune europene, de mult ieşiţi la pensie din ministere de externe ale ţărilor lor. Politica comună, externă, a Uniunii Europene nu există, iar dacă vrea cineva cu tot dinadinsul să inventeze una, aceea nu poate servi în nici un caz drept suport pentru politica internaţională a României. Cel puţin deocamdată, aceasta este situaţia. Postulînd prioritatea Bruxellesului în politica noastră internaţională, Premierul nu a făcut altceva decît să arate că de fapt nu cunoaşte sau nu înţelege ce şi cît poate face Uniunea Europeană, la acest moment, pentru politica noastră internaţională.

De unde şi problema noastră cu paralaxa. Adică cu mărimea unghiului sub care se vede un anume segment de dreaptă. În cazul distanţelor mari, dintre observator şi segmentul observat, acest unghi este relativ mic. Consecinţa este că orice deviaţie, cît de mică a unui vector care pleacă din punctul de observaţie încercînd să atingă o ţintă de pe axă, datorită distanţei mari, dă abateri uriaşe la punctul de sosire. Atît de mari, încît el poate trece cu uşurinţă alături de limitele dreptei. Poziţia României în raport cu axele la care încearcă să se conecteze, în politica sa internaţională, se află la asemenea distanţe.....mari...foarte mari. De aceea, deviaţiile de mesaj, ca cele introduse de Premierul nostru, interimar la externe, ne aruncă mult în afara obiectivelor pe care le-am vrea atinse.