EDITORIAL Euro-matematica puterii

Uniunea Europeană se reuneşte la acest sfîrşit de săptămînă, la nivelul cel mai înalt, pentru a decide forma şi culoarea viitorului său. Preşedinţia germană are o ultimă şansă de a cîştiga pariul pe care şi l-a propus: scoaterea procesului de reformă instituţional-constituţională din impas şi degajarea soluţiei care, pînă în 2009, trebuie să devină oficial noua bază legală a existenţei şi dezvoltării Uniunii.

Tensiunea politică este generată nu doar de diferenţele de opinii şi de preferinţe, cît de faptul că statele care au adoptat deja, prin parlamentele lor, proiectul acum decedat al Constituţiei Europene, nu mai puţin de 18, vor o minimă rectificare, în timp ce euro-scepticii, mai vechi sau mai noi, vor să schimbe radical, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, prevederile Constituţiei rămase de căruţă. Mai mult ca niciodată, politica va avea de rezolvat ecuaţiile complicate ale puterii şi ale repartiţiei ei în sistemul decizional al Uniunii.

Subiectele asupra cărora o decizie este aşteptată nu sunt chiar puţine:

Va conţine sau nu noua formulă constituţională Carta drepturilor fundamentale? Marea Britanie se opune din principiu. Peste Magna Charta nu mai încape nimic, aşa cum nu a încăput nicio constituţie proprie a Regatului;

Cît şi cu ce să fie lărgită lista problemelor pentru care nu se mai cere unanimitate, ci doar majoritate de voturi?

Are sau nu nevoie Uniunea de un Preşedinte cu mandat semi-prezidenţial, doi ani şi jumătate, care să o reprezinte şi să-i asigure "o voce" de sine stătătoare, în lumea globalizată?;

Are nevoie Uniunea de o structură executivă pentru politica externă, inclusiv de un serviciu diplomatic propriu?

Se acordă Uniunii personalitate juridică şi prin aceasta capacitatea de a acţiona ca subiect independent de drept internaţional?

Cum poate fi mărită capacitatea statelor şi direct a cetăţenilor de a influenţa demersurile Parlamentului Uniunii Europene?

Deasupra tuturor acestora, însă, cea mai spinoasă temă rămîne cea a ponderii votului fiecărui stat în Consiliu, instrumentul cel mai puternic pe care îl au la dispoziţie guvernele pentru a influenţa rezultatul final al deciziilor Uniunii. Polonia a ales să preia stindardul acestei teme şi a ameninţat răspicat că, dacă nu primeşte satisfacţie, va bloca orice decizie de ansamblu. Pe alocuri, povestea s-a transformat într-un soi de război polono-german, pentru că obiecţiile Poloniei sunt legate mai ales de ponderea prea mare pe care Germania o are în sistemul de vot prevăzut de Constituţia care nu mai există, spre deosebire de sistemul proiectat iniţial prin Tratatul de la Nisa. În ciuda faptului că Polonia a adoptat prin Parlament Tratatul Constituţional, ea doreşte ca formula de vot din Consiliu să fie revizuită şi adusă mai aproape de repartiţia iniţială. Acest lucru este considerat inacceptabil de cea mai mare parte a celorlalte state, cu excepţia Cehiei, care s-a apropiat de poziţia Poloniei. Refuzul cu care este întîmpinată cerinţa Poloniei este întemeiat în cea mai mare măsură doar pe ideea de fond că redeschiderea capitolului formulei de vot din Consiliu pune în discuţie tot ceea ce s-a negociat pînă acum. Uniunea s-ar întoarce cu şapte ani în urmă, acolo unde era înainte de convocarea Convenţiei care a produs Tratatul Constituţional. Aşa ceva este inacceptabil, mai ales că mai mult de jumătate din ţări au aprobat acum decăzutul text. Este vorba despre respectarea principiului sacru Pacta sunt servanta, chiar dacă pactul des­pre care este vorba nu a intrat formal în funcţiune niciodată. Revenirea asupra a ceea ce s-a negociat este însă cheia către haos, pentru că, după acest model, nimic nu mai este stabil sau sigur şi cu fiecare prilej cineva poate repune totul în discuţie. Lumea nu poate func­ţiona aşa şi nici Uniunea Europeană. Din punct de vedere al conţinutului şi direcţiei vizate de propunerea Poloneză, refuzul nu mai este însă atît de întemeiat. Există două ţinte ideale ale oricărei formule a puterii de vot ponderate: puterea de vot a cetăţenilor, exprimată prin votul din Consiliu, să fie, dacă nu egală, cît mai aproape de echivalenţă; capacitatea de blocaj şi de constituire a majorităţii de vot să fie distribuită astfel încît niciun stat sau grup de state să nu poată controla deciziile, după bunul plac. Sistemul de vot prezent încearcă să rezolve această problemă acordînd un număr prestabilit de voturi fiecărui stat, proporţional cu mărimea populaţiei şi instituind alte două criterii suplimentare pentru majoritate - majoritatea statelor şi majoritatea de 62% din totalul populaţiei Uniunii. Analiza comparativă a capacităţii de influenţare a deciziei, sau indicele de putere, făcută după formula lui Penrose şi Banzhaf, arată că la o populaţie de circa 82 de milioane de locuitori Germania avea, prin Tratatul de la Nisa, o putere de decizie de 8,56, iar Polonia, cu 38 de milioane de locuitori, un indice de 8,12. Tratatul constituţional a schimbat radical lucrurile, Germania avînd un indice de 13,35, în timp ce Polonia unul pe jumătate: 6,8. De aici propunerea Poloniei de a se calcula acest indice nu la totalul populaţiei, ci la rădăcină pătrată din volumul pupulaţiei unui stat. Rezultatul ar fi un compromis între prevederile Nisa şi ale Tratatului Constituţional şi o apropiere a indicelui puterii de decizie: Germania ar avea 10,35, iar Polonia 7,06. Această formulă de calcul ar aduce lucrurile mult mai aproape de principiul un om un vot, ca reprezentare a puterii cetăţenilor în votul guvernelor lor şi ar reduce diferenţele de pondere existente între actorii de prim rang, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi noile puteri mijlocii, cum sunt Spania şi Polonia. De asemenea, repartizarea puterii de vot în Consiliu pe criteriul radăcinii pătrate din totalul populaţiei elimină necesitatea complicaţiilor privind cele două majorităţi suplimentare, ceea ce face mult mai transparentă şi mai inteligibilă structurarea votului majoritar sau a celui de blocaj. Pe scurt, propunerea poloneză are foarte mult sens, doar că ea vine, aparent, mult prea tîrziu faţă de evenimentele politice şi mai ales vine însoţită de un soi de "declaraţie de război" adresată Germaniei şi celorlalte mari puteri ale vechii Europe. Greu de acceptat!

Concluzia este una singură: Europa puterilor trebuie să găsească un criteriu just şi acceptabil pentru echivalenţa Puterii.