EDITORIAL Iarna car şi vara constituţie

Omul gospodar şi-ar face vara sanie, dar dacă era gospodar, nu avea cum să mai fie om politic. Cel puţin nu la noi, pe meleaguri mioritice.

Ce este, aşadar, toată tevatura privind o nouă constituţie? Dacă am fi trăit într-o democraţie normală şi funcţională, slăbiciunile, lipsurile, inadvertenţele şi chiar incoerenţele textului constituţional ar fi fost repede şi cu uşurinţă inventariate, atît de partidele politice, care s-au perindat la guvernare, cît mai ales de către Parlament. Odată înţelese, deficienţele ar fi trebuit să urmeze îndreptarea erorilor care, în toate sistemele politice serioase, se face pe calea amendamentelor constituţionale. Schimbarea constituţiei cu totul echivalează cu instaurarea unei alte ordini politice şi ea nu poate fi justificată decît de modificarea radicală a sistemului de guvernare, cu tot ceea ce el cuprinde: instituţii, principii, reguli etc. Ideea întemeierii unei "noi republici", a treia, după cea a "democraţiei populare" şi cea a "democraţiei originale", nu este chiar nouă. A fost adusă chiar la stadiu de text şi lansată politic de ApR, pe vremea cînd cele 16 procente, obţinute la alegerile locale, păreau să-i confirme certificatul de naştere, ca forţă politică interesată şi capabilă să genereze valul următor al schimbării pe scena politică a României, atît de necesară după falimentul evident al formulelor politice născute de evenimentele lui Decembrie 1989. PSD-ul, principalul beneficiar al sistemului de guvernare patentat de "republica democraţiei originale", a făcut tot ceea ce era de făcut pentru ca ideea să moară, iar ApR-ul, asemenea. Ca nu cumva să i-o mai ia cineva înainte, PSD-ul aflat la guvernare a avut grijă să lanseze un simulacru de modificare constituţională care, evident, nu modifica nimic din ceea ce era esenţialul sistemului.

Preşedintele Traian Băsescu relansează ideea unei noi constituţii pe fondul evident de frustrare pe care îl acuză, zilnic şi pe toate tonurile, privind lipsa accesului direct şi cît mai puţin restricţionat la pîrghiile directe de guvernare. O funcţie pe care actuala constituţie o încredinţează Guvernului şi nu Preşedintelui. Traian Băsescu este obligat să constate, astfel, că proiectul politic al "preşedintelui jucător" este falimentat de slăbiciunea atributelor care revin funcţiei prezidenţiale, conform actualei constituţii, în special a incapacităţii de a influenţa direct şi decisiv ceilalţi doi piloni ai puterii: guvernul, prin schimbarea directă a primului ministru, şi Parlamentul, prin atributul dizolvării. De aici, nu a mai fost decît un pas pînă la ideea cît se poate de "originală" a unei republici prezidenţiale de tip francez, unde puterile Preşedintelui sunt efective şi evident precumpănitoare asupra puterilor Premierului şi Guvernului. Cu alte cuvinte, ne întoarcem la formula care a produs primul eşec constituţional post-decembrist, cea în care textul a fost croit, pe măsura şi la comanda "clientului", pentru a "soluţiona" competiţia dintre diferitele "centre de putere" ale momentului.

Esenţa doctrinară a schimbării, în noul context, ar fi trecerea de la Republica hibrid, parlamentar-prezidenţială, care este astăzi România, la una hotărît prezidenţială, mai aproape chiar de modelul american decît de cel francez. O formulă în care poporul exprimă nu una, ci două alegeri directe şi diferite privind: compoziţia forumului legiuitor, pe de o parte, şi persoana responsabilă de guvernare - Preşedintele - pe de altă parte. O schimbare de asemenea anvergură ar justifica un nou text constituţional. Întreaga logică a relaţiilor dintre Guvern, condus de astă dată de Preşedinte, şi Parlament s-ar schimba. Cele două autorităţi, aflate într-un regim de comunicare, cooperare şi control reciproc, ar fi drastic limitate în capacitatea lor de a influenţa exerciţiul puterii celeilalte. Funcţional, puterea legislativă este separată total de puterea executivă şi fiecare are un mandat direct de la alegători. Controlul reciproc se exercită mai ales pentru situaţii limită, prin dreptul Legislativului de a bloca complet alocarea de resurse bugetare necesare guvernării şi alte măsuri restrictive de excepţie, iar invers prin dreptul Preşedintelui de a se opune prin veto legilor care i-ar îngrădi exerciţiul deciziei guvernamentale sau prin dreptul de a dizolva Parlamentul.

A doua mare schimbare ar fi legată de structura Legislativului şi regulile electorale care duc la formarea sa. Prima întrebare este: Parlament unicameral sau bicameral? O întrebare fără rost, de altfel, pentru că bicameralismul este o soluţie necesară doar pentru statele de tip federal. Excepţia semnificativă este Franţa, care susţine în Constituţia celei de-a V-a Republici, că Senatul exprimă voinţa "comunităţilor locale", în timp ce Adunarea Naţională pe cea a "cetăţenilor". Cu alte cuvinte, deţinătorul originar al autorităţii ar avea o dublă natură - comunitar şi individual, de unde şi bicameralismul. Explicaţia este nu doar forţată, dar şi incoerentă, ceea ce specialiştii francezi n-au ezitat să afirme, de-alungul timpului. În România de azi, nici măcar acest argument nu este valabil. În sfîrşit, invocarea faptului istoric, România interbelică avea un parlament bicameral, este de asemenea irelevantă. Situaţia de atunci exprima ceea ce bicameralismul exprimă şi azi în Marea Britanie, existenţa unei duble surse de autoritate pentru guvernare: una care este deţinută de popor şi se exprimă prin Camera Comunelor, şi cealaltă deţinută de Suveran, care se exprimă prin Camera Lorzilor. România nu este, încă, o monarhie constituţională, aşa că şi acest argument cade. Ar mai fi argumentul, de conjunctură, pus pe tapet de cei care se tem că Traian Băsescu nu este decît o ipostază a politicianului dornic şi capabil să "subjuge" celelalte instituţii ale guvernării, potrivit căruia dacă sunt mai multe camere parlamentare, atunci va fi mai greu să le controleze cineva pe toate! Dincolo de ridicol, rămîne însă tema serioasă a mijloacelor de control pe care legislativul şi justiţia ar trebui să le aibă asupra exerciţiului puterii, dacă proiectăm un sistem constituţional cu un executiv foarte tare, specific republicii prezidenţiale americane. Experienţa democratică a României arată că justiţia, din păcate, este veriga cea mai slabă a sistemului, la noi. Or, în ecuaţia de care vorbim, cea a sistemului american de republică prezidenţială, justiţia este cheia de boltă a echilibrului dintre puteri şi a controlului capabil să limiteze, să elimine chiar orice abuz al puterii, mai ales al puterii executive. În situaţia României, implantarea modelului american de republică prezidenţială este dificilă şi datorită diferenţei de structură a puterii la nivel local. În SUA, există structuri complete şi autonome - legislative, executive şi judecătoreşti, care prin însăşi existenţa şi autoritatea lor limitează puterea executivului central. În România, mă îndoiesc că este cineva gata să inventeze un sistem de guvernare locală atît de puternic. Iar dacă nu o face, atunci administraţia locală nu va fi decît o unealtă a celei centrale, deci puterea Executivului în loc să fie îngrădită este multiplicată de uneltele guvernării locale. Cu alte cuvinte, hibridul dintre sistemul francez şi cel american este o soluţie sigură pentru o "republică prezidenţial - dictatorială", indiferent dacă Traian Băsescu joacă sau nu rolul principal. Nu pot decît să-i dau dreptate Doinei Cornea, care, plîngîndu-se de veşnica adormire a spiritului critic al segmentului de intelectualitate aciuat pe culoarele puterii, spune că românii tînjesc încă, împotriva experienţei lor sociale recente, după personajele politice de tip "autoritar". Dacă, prin chiar conţinutul constituţiei încurajăm şi dăm formă tocmai acestui apetit, atunci vom ajunge să regretăm curînd "epoca de aur" a "democraţiei originale"!

Dacă Preşedintele Traian Băsescu se gîndeşte serios la un proiect constituţional nou, pentru România şi nu pentru următorul său mandat, atunci are două lucruri, preliminare, de făcut: unu, să scoată tema de pe agenda luptelor sale politice jurnaliere, pentru a o reda dezbaterii libere, politice şi academice; doi, să o scoată din camera cu jucării a copiilor săi de mingii, pentru că mai devreme sau mai tîrziu or să spargă geamurile democraţiei cu ea.