EDITORIAL Închideţi fabrica de legi!

Fenomenul e cunoscut din cărţile ştiinţei politice: dictatura parlamentară. Înainte de formele parlamentarismului modern, istoria menţionează, în Atena antică, "Oligarhia celor 400", în 411 î.Chr., precum şi "Tirania celor 30", în 404 î.Chr. În Anglia secolului al XVII-lea, Parlamentul instituie teroarea împotriva suporterilor monarhiei, iar în secolul următor e rândul coloniilor americane să denunţe "tirania Parlamentului" regelui englez. În Chile, a existat o dictatură parlamentară care a durat mai mult de trei decenii, până în 1925. În anul Domnului 2007 există câteva state care cunosc acest fenomen. Într-unul, parlamentarii îşi votează salarii neruşinate şi ignoră un referendum în care populaţia a votat masiv împotriva Guvernului pe care ei îl susţin. Mă refer la Kenya, evident.

Am să revin la acest subiect cu altă ocazie, pentru că acum sunt preocupat de cauze şi remedii. Cum se face că Parlamentul, care, în principiu, e delegat să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor, devine un mijloc de a le sabota?

Una din cauzele identificate de teoria politică este constituirea unei clase de politicieni cu interese distincte de acelea ale cetăţenilor. Când aceştia se concentrează în Legislativ, prin intermediul unui sistem de partide ce manipulează preferinţele electorale, avem deja premizele unei dictaturi parlamentare. Iată motivul pentru care constituţiile statelor democratice stabilesc limite în calea acumulării de putere de către Legislativ. Poate abuza de poziţia sa nu doar Preşedintele, Primul-ministru sau şeful Marelui Stat Major, ci şi clica politică ce domină un Parlament.

Ce e de făcut, aşadar? O soluţie, cred, este aceea practicată de multe state democratice: Legislativul cetăţenesc.

În principiu, Legislativul poate fi de două feluri. Cel cunoscut de publicul nostru este cel a Legislativului cu normă întreagă. Altfel spus, un Parlament care este aproape tot timpul în sesiune şi e populat cu politicieni de carieră. Aceştia primesc un salariu suficient pentru a nu mai fi nevoiţi să facă şi altceva în "viaţa civilă" şi au un aparat de experţi la dispoziţie. Pe scurt, un Parlament cu parlamentari de profesie. În teorie, există avantaje ale acestui model. Parlamentarii au mai multă experienţă în materie de proceduri parlamentare şi sunt mai previzibili în opţiunile lor. Dar întreţinerea unui asemenea Parlament e foarte costi­sitoare, iar parlamentarii par să se specializeze mai degrabă în sforării.

Al doilea model este al Legis­lativului "temporar" sau "cetăţenesc". El presupune ca membrii adunării legiuitoare să fie simpli cetăţeni, care se strâng să voteze legi, după care pleacă acasă, la treaba lor. În această formulă, membrii Legislativului nu primesc, la limită, decât o compensaţie simbolică pentru osteneala lor, iar sesiunile sunt scurte şi rare. Evident, aceste două modele sunt limite între care exis­tă variaţii: există adunări legislative care se situează pe undeva la mijlocul acestui interval.

Modelul "parlamentului cetăţenesc" predomină în rândul statelor care compun federaţia americană. Din legislativele a 50 de state, doar patru sunt cu adevărat full-time. În două dintre acestea (California şi Michigan) există o mişcare puternică pentru transformarea legislaturilor în adunări cetăţeneşti. Restul de 46 de state au legislative care sunt, mai mult sau mai puţin, part-time.

O caracteristică a acestor adunări legislative este, aşa cum am arătat, salariul redus pe care îl primesc membrii acestora. Multe adunări nu plătesc decât o diurnă, pentru zilele în care sunt în sesiune. Massachusetts plăteşte de la 10 până la 100 de dolari pe zi, în funcţie de distanţa la care locuiesc membrii adunării. Utah plăteşte 90 de dolari pentru chirie şi 54 pentru masă, pe zi. În Arkansas sunt mai norocoşi, pentru că pot deconta şi benzina. În Rhode Island nu au diurnă, iar salariul anual e ridicol: 13.000 de dolari. New Hampshire e cazul extrem: doar 200 de dolari pe an, în total. E evident că, la asemenea sume, apariţia unei caste de privilegiaţi cu insignă de parlamentari e aproape imposibilă.

A doua trăsătură, chiar mai importantă decât prima, e limitarea duratei sesiunilor. Unele adunări legislative nu se întâlnesc decât o dată la fiecare doi ani (ex.: Nebraska, Oregon, Texas). Uneori şi bugetul este votat pentru cicluri bugetare de doi ani, nu anuale (ex.: Arizona, Carolina de Nord). Când se întâlnesc, adesea durata sesiunilor e sever limitată, de pildă la 60 de zile anual (Dakota de Nord). În caz de urgenţă, poate fi convocată de guvernator o sesiune extraordinară.

Noi am adoptat, se vede, un model opus. Parlamentarii noştri nu se mai dau duşi de pe locurile lor. Inventează sesiuni peste sesiuni, din proprie iniţiativă, au acumulat averi şi privilegii şi au transformat Parlamentul într-o fabrică de legi "cu dedicaţie". Rezultatul e că au devenit o clasă cu interese diferite de acelea ale electoratului. E timpul ca parlamentarii să redevină cetăţeni. Simpli cetăţeni.