EDITORIAL Jocul de-a democraţia

După o jumătate de secol de dictaturi consecutive şi un deceniu şi jumătate de democraţie mimată, politica şi-a deschis larg porţile, iar spectacolul politic, ascuns până atunci, cu grijă, publicului, şi-a impus refrenul de mahala. Deşi aparent dezgustată de viaţa politică, toată lumea participă, cu mic, cu mare la spectacol. Profitând de situaţie şi în goană după rating şi profit, televiziunile creează senzaţia că povestea este inteligibilă. Şi, chiar dacă, de cele mai multe ori, sensul întregii afaceri scapă, poporul, în diferitele sale ipostaze, trăieşte cu senzaţia că ştie ce se întâmplă. Story-ul este adaptat în funcţie de spectator, devenind, fie o telenovelă, fie chiar vreo manea în care doi prieteni la cataramă, Traian şi Călin, ajung duşmani de moarte, fie o intrigă politico-economică în care Băsescu este ameninţat de cabală patriciană, fie, şi atunci dramatismul creşte, o sfântă luptă întru dreptate. Dar parcă şi în ultimul caz, structura narativă a vechilor mituri reluată într-o adaptare hollywoodiană transpare din fundal.

Chiar dacă uneori şi discuţiile din poiana lui Iocan se mai încing, "chestiunea" politică nu prea contează în România. De aceea, în compensaţie, politica se personalizează până într-acolo încât doar indivizii contează. Băsescu, Tăriceanu, Geoană sau Iliescu ocupă toată scena laminând partidele pe care le reprezintă. Lipsită de structuri instituţionale de sprijin democraţia nu se poate consolida. Fără conţinut ideologic clar, promovând o viziune gregară despre politică, partidele româneşti nu sunt capabile să îşi asume decât funcţia de reprezentare, nu şi pe cea de educaţie politică. Pe acest fundal, "monstrozitatea" politică e de actualitate. Alianţe între opoziţie şi majoritate, politicieni inconsecvenţi, politică fără viziune: un amalgam care probează neseriozitatea clasei politice.

Dar dacă noi nu ne luăm în serios, alţii, în schimb o fac. Aceştia se aşteaptă ca politicienii românii să se comporte responsabil căci pentru ei instituţiile nu sunt simple forme al căror fond se pliază după partidul sau coaliţia de la guvernare. Pentru cei ce cred că statul de drept nu este un slogan iar dreptatea nu este o consecinţă a marketingului politic situaţia politică din România este îngrijorătoare. Şi în acest context, presiunea asupra instituţiilor cu rol de arbitru, în primul rând a Curţii Constituţionale, nu poate trece neobservată. Nu doar că a fost stabilit un precedent, de acum încolo orice modificare a legislaţiei electorale în timpul jocului fiind posibilă, dar chiar şi principiul constituţional al neretroactivităţii nu a mai fost aplicat. Faptul că recomandările uneia din instituţiile esenţiale ale Consiliului Europei, Comisia europeană pentru democraţie prin drept, cunoscută şi sub numele de Comisia de la Veneţia, cuprinse în Codul de bună practică în domeniul referendumului din martie 2007, nu au fost luate în considerare în România, indică o atitudine faţă de democraţie. În 2005 Traian Băsescu ignora Recomandările Consiliului Europei privind referendumul când anunţa tema parlamentului unicameral, aşa cum mai apoi un an şi jumătate mai târziu partidele sau Curtea Constituţională au nesocotit recomandările Comisiei de la Veneţia. În România democraţia nu se poate fonda pe drept, câtă vreme dreptul, nu este altceva, decât expresia interesului de moment sau al bunului plac.

Fără un sistem instituţional capabil să reziste presiunilor diferitelor grupuri politice sau economice, democraţia nu există. Prăbuşirea încrederii în Parlament la cote minime periclitează echilibrul puterilor în stat şi pune în balanţă viitorul democraţiei reprezentative româneşti. Practicat cu iresponsabilitate, jocul de-a democraţia a alterat însăşi esenţa statului de drept.