EDITORIAL Pacea însîngerată

Anul politic 2006 a fost dominat în plan internaţional de două teme: proliferarea nucleară şi "războiul" împotriva teroris­mului. Fiecare merită o privire de sine stătătoare.

Lucru mai rar întîlnit în practica diplomatică de la ONU, cu doar cîteva zile înainte de încheierea anului, Consiliul de Securitate s-a întrunit şi a aprobat, cu unanimitate, rezoluţia 1737, din 23 decembrie, propusă de Franţa, Germania şi Marea Britanie. Ea încheie anul cu un efort concertat al marilor puteri de a salva regimul de neproliferare nucleară şi instrumentele juridice, instituţionale care îl articulează.

Intrarea terorismului internaţional în era "operaţiunilor globale" a aruncat o lumină specială asupra controlului capacităţilor nucleare, atît din perspectiva accesului la resurse tehnologice şi la material fisionabil, cît şi din perspectiva transformării unor facilităţi nucleare în ţinte probabile ale acţiunilor teroriste. Interesul pentru temă avea să devină major cînd noile relaţii ale Statelor Unite cu Pakistanul au scos la iveală istoria unui deceniu de scurgeri de informaţii de importanţă strategică, spre Coreea de Nord. Nu numai că Nord Coreea a făcut în cîteva rînduri proba practică a dezvoltării depline a ogivelor necesare unui atac nuclear, spre sfîrşitul anului a făcut şi prima explozie experimentală a unui dispozitiv cu material nuclear. Între timp, desigur, negocierile continuă!

Dacă în cazul Coreei de Nord, o soluţie este totuşi posibilă, date fiind dificultăţile enorme ale regimului de la Phenian, în cazul Iranului, lucrurile sunt radical diferite şi stau cu mult mai rău. Iranul a plecat pe drumul care speră să-l ducă spre o capacitate nucleară independentă, încă din anii 1980. Ajutat atunci din plin cu tehnologie şi acorduri speciale de Franţa, iar mai apoi de Rusia şi chiar de Statele Unite. Regimurile "Republicii Islamice" nu au făcut niciun secret din faptul că văd în accesul la capacităţile nucleare, inclusiv cele militare, punctul nodal al viitorului lor. Un viitor în care s-ar putea pune la adăpost de orice intervenţie nedorită, căreia Irakul, spre exemplu, nu i-a putut face faţă, după cum ar putea să impună Israelului o cu totul altă linie de conduită, pentru soluţionarea şi reglementarea situaţiei din Orientul Mijlociu, de îndată ce balanţa nucleară ar fi fost "rectificată" de o capacitate independentă în lumea arabă-islamică. Rezoluţia Consiliului de Securitate, de la sfîrşitul acestui an, face sumarul unui alt eşec. În realitate, presiunile comunităţii internaţionale, bazate cînd pe promisiuni şi oferte tentante, cînd pe ameninţări, nu au putut opri Iranul din drumul accelerat către o capacitate nucleară independentă. Dincolo de a constata eşecul şi menţinerea părţilor pe poziţii ireconciliabile, Iranul nu a pierdut ocazia, ca, prin vocea ambasadorului său la ONU, să incrimineze ipocrizia Consiliului care depune eforturi susţinute pentru a împiedica ţara sa, semnatară a Tratatului de Neproliferare, să deţină un program nuclear pe care îl declară exclusiv paşnic, în timp ce Israelul, care a admis recent că deţine o capacitate nucleară şi nu este semnatar al TNP, se bucură de totala lipsă de atenţie a înaltului for internaţional. Dacă pentru Iran rezoluţia 1737 este o înfrîngere, pentru iniţiatorii şi susţinătorii ei, adică toţi membrii Consiliului de Securitate, ea este doar o jumătate de victorie. Nu atît pentru că au putut convinge comunitatea internaţională că Iranul nu se supune legis­laţiei internaţionale privind controlul activităţilor nucleare, că refuză sistematic să coopereze cu AIEA, cît pentru că au reuşit să creeze un mecanism permanent de monitorizare, raportare şi eventuală intervenţie în chestiunea programului nuclear al Iranului. Pentru a obţine introducerea problemei nucleare iraniene, într-un program de monitorizare continuă, nu doar tehnic, prin intermediul AIEA, ci şi politic, prin comisia ad-hoc formată din toţi membrii Consiliului de securitate, iniţiatorii rezoluţiei au cedat într-un singur punct. Ansamblul măsurilor, foarte extinse, de embargou şi supraveghere asupra Iranului a fost pus sub umbrela art. 41. cap. VII, din Carta ONU, care se referă explicit la măsuri care nu implică folosirea forţei. Trecerea eventuală la articolul 42, adică autorizarea folosirii forţei, este "ameninţarea" implicită a textului rezoluţiei şi a luărilor de poziţie ale principalilor ei susţinători. Ce a adus şi ce lasă anul 2006 în privinţa terorismului internaţional? De ce termenul "război" este socotit astăzi aproape pretutindeni ca neadecvat sau în cel mai bun caz doar ca o metaforă nefericită? Un prim răs­puns, pus în evidenţă de cursul evenimentelor politice ale anului 2006: niciun actor internaţional important, stat sau organizaţie, nu-şi mai asumă viziunea cu care Administraţia Bush jr. a plecat în marea expediţie împotriva regimului Saddam. O expediţie încununată de succes pe obiectivele misiunii imediate şi pe cale să se încheie cu un fiasco pe obiectivele misiunii următoare şi finale. Viziunea politică triumfalistă, subsumată celebrei sintagme "veni, vidi, vici", fascinaţia blitz-kreiegului, aroganţa superputerii care nu are rival în materie de tehnologie şi capacităţi militare, oricum ai privi lucrurile, rezultatul final este acelaşi: 2006 a pus o grea lespede de mormînt nu doar pes­te gropile miilor de militari şi civili, străini sau localnici, "executaţi" zi de zi, prin "atentate cu repetiţie" realizate după acelaşi model, ci şi pe iluziile privind o soluţie rapidă cu final acceptabil. Irakul, în special capitala Bagdad, s-a transformat în cîmp de recrutare, pregătire, antrenament şi acţiune pentru cele mai diverse structuri teroriste, de la cele politic motivate, cum este Al Qaida, la cele care au inventat "terorismul economic", sau terorismul ca metodă de împărţire a prăzii şi a teritoriilor de influenţă. Irakul a devenit un vast cîmp de pradă, în care supravieţuirea structurilor instituţionale menite să gestioneze ordinea şi să exercite autoritatea legitimată de alegeri, constituţie şi legi este pusă în cauză zilnic. Eforturile menite să grăbească procesul de preluare a responsabilităţilor administrării teritoriului irakian de către "autorităţi" nu par să apropie momentul decisiv. Şi cu cît îl îndepărtează, cu atît creşte valul de violenţă. Acesta este cercul vicios din care nimeni nu găseşte ieşirea acceptabilă.

Pe celălalt front major al războiului împotriva terorismului, în Afganistan, veştile aduse de anul 2006 nu sunt cu mult mai încurajatoare. Iar aici miza nu mai este doar una americană, ci ea a fost asumată de NATO - organizaţia cea mai puternică în materie de securitate internaţională, chiar dacă pentru a acţiona legitim, dincolo de situaţia în care un membru al alianţei a fost victima unei agresiuni, are nevoie în cele mai multe cazuri de mandatul ONU. După succesul instalării unui guvern legitim şi după acoperirea unei părţi din teritoriul afgan cu structuri de control militare ale alianţei, 2006 ar fi trebuit să fie anul marelui pas, cel al preluării controlului total asupra teritoriului de către forţele NATO. O misiune care va fi prelungită peste hotarul lui 2007. Motivul, forţele de rezistenţă internă, organizate esenţialmente pe nucleele talibane refăcute şi regrupate, nu numai că nu au dispărut de la sine sub presiunea noilor autorităţi şi a forţelor NATO, ci dimpotrivă, în anumite regiuni, mai ales la frontiera cu Pakistanul, au preluat iniţiativa şi au devenit capabile să reziste încercării formaţiunilor aliate. Pe plan politic, relaţiile dintre Afganistan şi Pakis­tan s-au înrăutăţit, pe parcursul anului, culminînd cu acuzaţiile directe formulate de liderul pakistanez Musharaf, la adresa omologului său Harzai. Motivul: ambiguitatea tot mai pronunţată a regimului de la Cabul faţă de talibani. În timp ce primul vede în aceasta un semn al slăbiciunii şi chiar al lipsei de loialitate faţă de sprijinul occidental, cel de-al doilea are puţine şanse să-şi salveze administraţia, fără susţinerea unei părţi însemnate a populaţiei, care continuă să sprijine forţele talibane în lupta împotriva "invadatorilor străini" şi a "necredincioşilor". Pe aceste date, anul 2006 nu este cîtuşi de puţin favorabil celor care au declarat "războiul împotriva teroris­mului".