EDITORIAL Spectrul uninominalului

De mai bine de un deceniu o fantomă bântuie scena politică românească: votul uninominal. Şi dacă în 1995, când începeau, timid, campaniile pentru schimbarea sistemului electoral doar o minoritate era de acord cu alegerea parlamentarilor în circumscripţii uninominale, de câţiva ani tema s-a impus, astfel că aproa­pe 70% din cei chestionaţi în sondajele de opinie sunt favorabili trecerii la un scrutin uninominal. De prin 2002 tema votului uninominal dă emoţii politicienilor, dar, chiar cu preţul pierderii poziţiei dominante de către unii, sistemul electoral nu s-a schimbat. Între alte subiecte interesante prezente în celebrele stenograme ale PSD, Miron Mitrea îşi avertiza colegii de partid încă din 2003 asupra implicaţiilor dezastruoase pentru propriul partid ale tergiversării reformei electorale. Dar, aflată sub conducerea lui Viorel Hrebenciuc în perioada 2003-2004 comisia parlamentară pentru legislaţia electorală a reuşit să împiedice orice reformă.

După alegerile din 2004 situaţia a evoluat şi, sub dubla presiune a unui public devenit din ce în ce mai reactiv şi a unui preşedinte în permanentă căutare a susţinerii populare, clasa politică s-a deghizat în susţinătoare a reformei electorale. Dar cu rezerve. Poate şi din această cauză votul uninominal s-a năpustit apoi ca o tornadă asupra spaţiului politic românesc. Un fel de cataclism cvasi-natural, în faţa căruia tacticile de apărare au fost repede puse în lucru, mult mai rapid şi mai bine organizat decât în faţa catastrofelor naturale. Noua comisie pentru legislaţia electorală, care şi-a început lucrările în vara anului 2006, a reuşit să facă un prim pas decisiv abia săptămâ­na trecută: a adoptat principiul votului în circumscripţii uninominale. Şi asta după ce trei partide - PSD, PD şi PNL - au convenit, după negocieri desfăşurate pe parcursul a patru luni cu Asociaţia Pro Democraţia, asupra unui proiect de lege privind alegerea Parlamentului prin scrutin uninominal. Dar, deşi forma stabilită în urma negocierilor a fost promovată la Senat de peste 110 parlamentari aparţinând celor trei partide, bătălia pentru uninominal este abia la început.

Prima formă de rezistenţă împotriva oricărei reforme este amalgamul. Confuziile, deloc nevinovate, urmăresc să dis­tragă atenţia publicului de la tema reformei electorale spre aşa zise aspecte teoretice sau tehnice. Aşa se face că, de la definirea termenilor la finalitatea politică a votului uninominal, totul devine suficient de neclar încât decizia să nu mai pară simplă.

Spre exemplu chiar formula vot uninominal, deşi populară şi inteligibilă marelui public - o dovedesc sondajele - este contestată. După unii, votul nu poate fi uninominal. Şi, strict teoretic au dreptate. Aşa că, pentru a lămuri confuzia este nevoie de clarificări. În principiul votul defineşte modul în care cetăţenii îşi exprimă o decizie (pentru a alege un reprezentant, în favoarea sau împotriva unei acţiuni, politici, legi etc.). Cum însă votul se realizează în cadrul unui proces electoral numit scrutin (ansamblu de metode care asigură exprimarea votului într-o circumscripţie electorală), iar scrutinul se poate organiza fie într-o circumscripţie uninominală (cum se întâmplă în Româ­nia pentru primari), fie într-una plurinominală (ca pentru Parlamentul României), votul uninominal se referă la scrutinul în circumscripţie uninominală. Iar confuzia dintre scrutin, care priveşte circumscripţia, şi sistem electoral, care se referă la metoda prin care sunt distribuite mandatele, urmăreşte să creeze diversiunea care să scadă determinarea publicului pentru susţinerea reformei.

Ori, dacă în comisia parlamentară s-a votat principiul, mai rămâne de stabilit metoda de împărţire a mandatelor. Iar a doua confuzie promovată de adversarii oricărei reforme electorale, camuflaţi în susţinători raţionali ai schimbării electorale, priveşte explicarea sistemului. Unii susţin că sis­temul electoral propus nu este bine cunoscut şi este dificil explicat. Dar nici un sistem electoral nu este lipsit de neclarităţi. Nici unul dintre cele trei sisteme (majoritar, proporţional sau mixt) nu sunt bine cunoscute. La alegerile prezidenţiale americane din 2000, mulţi americani au fost surprinşi să constate că foloseau un sistem majoritar plurinominal (o listă de nume de mari electori aleşi la nivelul fiecărui stat pe baza principiului "câştigătorul ia totul"), iar nu unul uninominal. Pe de altă parte, în cazul sistemelor majoritare, decupajul circumscripţiei, esenţial în stabilirea rezultatului final, rămâne necunoscut. Iar în Franţa, singura ţară din Europa continentală în care se mai foloseşte un sistem majoritar, preşedintele Sarkozy pare să se fi raliat opoziţiei şi să accepte introducerea unei "doze de proporţional", adică a unui sistem mixt.

Oricum, discuţia despre sis­teme electorale rămâne încă una eminamente tehnică, iar extinderea ei în spaţiul public demobilizează publicul şi blochează reforma. Dar, dacă aspectele teoretice sunt, şi n-au cum să fie altfel, necunos­cute publicului larg, rezultatele sistemului electoral folosit din 1990 încoace în România sunt de domeniul evidenţei. Iar, în final, publicul apreciază sistemul electoral în funcţie de rezultatele sale: stabilitate, previzibilitate, coerenţă politică şi mai ales democraţie.