Energiile unirii

Unificarea energetică a României şi Republicii Moldova este motivată de interese economice pragmatice şi mutuale, care sunt generate, paradoxal, din evoluţiile diferite înregistrate de economiile naţionale de pe ambele maluri ale Prutului, în ultimul deceniu.

În urmă cu zece ani, PIB-ul moldovean se apropia de 3 miliarde de dolari, fiind astfel puţin mai mare decât PIB-ul judeţului Braşov, de pildă. Ulterior, Republica Moldova a crescut economic, dar încet, pentru că îi lipsesc "motoarele de dezvoltare". Apariţia acestora în economia unui stat presupune dirijarea perseverentă a unui capital semnificativ către resurse exploatabile relativ uşor (din anul 2006, un astfel de "motor" este Portul Internaţional Liber Giurgiuleşti, o investiţie realizată în ţara vecină pe parcursul a zece ani, de o firmă olandeză care a investit circa 57 milioane de dolari).

Capitalul naţional nu există: autorităţile de la Chişinău nu au fonduri proprii de investit, iar estimările lor anuale privind colectarea de taxe şi impozite au, în continuare, drept centru de greutate consumul intern, susţinut cu banii trimişi de moldovenii plecaţi la muncă în Europa şi Rusia. La finalul anului trecut, din sistemul bancar moldovean a dispărut fraudulos un miliard de dolari. Resursele naturale ale ţării sunt, de asemenea, precare.

Marele handicap care grevează dezvoltarea economiei moldovene este accesul gâtuit la energie, fie gaze naturale, fie electricitate. Republica Moldova este un importator net pentru ambele, dar la preţuri de achiziţie asupra cărora nu are putere reală de negociere. În cazul gazelor naturale, situaţia este de la sine înţeleasă, politica de şantaj a Federaţiei Ruse fiind de notorietate. În privinţa energiei electrice, guvernul moldovean a elaborat la începutul anului 2013 o strategie energetică pentru următoarele două decenii, care constata din start statutul de consumator captiv al ţării.

Astfel, principalul producător "intern" care alimentează Republica Moldova este termocentrala de la Cuciurgan, din Transnistria, ce aparţine firmei Moldavskaya GRES, subsidiară a companiei ruse Inter RAO UES, care îşi are sediul la Moscova şi al cărei acţionar principal este compania Rosneftegaz OJSC, aceeaşi care este acţionarul majoritar al concernului Rosneft OAO.

Ultimele două companii ruseşti sunt conduse de Igor Sechin, un apropiat al lui Vladimir Putin şi cel considerat a fi liderul grupării de "siloviki" (foşti ofiţeri din armata şi serviciile secrete ruse, convertiţi la politică sau afaceri) care gravitează în jurul Kremlinului. Rosneft OAO este acea companie care a înghiţit gigantul Yukos, după condamnarea la închisoare, în Siberia, a fostului oligarh Mikhail Khodorkovsky.

Având în vedere aceste mici detalii, e clar că Republica Moldova nu are putere de negociere cu Inter RAO UES, motiv pentru care continuă să cumpere energie electrică produsă în Transnistria, indiferent de tariful impus de furnizor şi deşi nu a recunoscut oficial contractul de "privatizare" încheiat în anul 2004 de autorităţile autoproclamatei republici transnistrene cu firma rusă.

Pentru a face o comparaţie, producţia termocentralei de la Cuciurgan (2,520 MW) este de zece ori mai mare decât cea realizată de al doilea producător din ţară, Chişinău CET-2 (240 MW). Tarifele mari pe care le practică Moldavskaya GRES au impact negativ în întreaga economie moldoveană, deşi sunt parţial compensate de importurile de energie electrică din Ucraina.

În schimb, România este într-o situaţie diametral opusă faţă de Republica Moldova: deşi ponderea energiei electrice obţinute din combustibili fosili este încă majoritară (70%), a crescut semnificativ producţia din surse hidro, nucleară şi cele regenerabile: eoliană, solară, biomasă.

În acelaşi timp, conform datelor statistice oficiale, consumul de energie electrică pe cap de locuitor a crescut foarte puţin în ultimii şapte ani şi a rămas de două ori mai mic decât media Uniunii Europene. În plus, volumul consumului este afectat negativ şi de faptul că românii continuă să emigreze în alte state europene sau din lume. Pe zona de consumatori industriali, criza financiară mondială a determinat un recul în consum, dar ulterior a convins patronatul de avantajele construirii unor capacităţi proprii de producţie, tendinţă ce a fost recent preluată şi în agricultură.

Aceste coordonate arată că România are un excedent de energie electrică şi este presată să exporte, mai ales că dezvoltarea în continuare a producţiei se va suprapune şi mai accentuat cu reducerea consumului: Legea nr. 121/2014, privind eficienţa energetică (care a transpus în legislaţia naţională Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012) prevede o reducere de 19% a consumului de energie până în anul 2020, inclusiv pe segmentul de consum final.

Tendinţa ca exporturile să aibă prioritate e reflectată şi de date statistice: în anul 2014, exportul de energie electrică s-a dublat comparativ cu anul precedent, de la 4,753 TWh, la 9,937 TWh. În primele cinci luni ale anului curent, exportul a crescut cu 27% (de la 3,5 TWh, la 4,5 TWh), comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, urmare a cuplării pieţei energetice din România cu cele din Cehia, Slovacia şi Ungaria.

Reunind cele două perspective, prin interconectarea reţelelor de energie electrică, cele două state îşi oferă reciproc o soluţie comună la probleme diferite: România, cu rolul de furnizor, îşi extinde accesul la pieţele externe, Republica Moldova, având calitatea de consumator, scapă de dependenţa de producătorii estici, pentru prima dată în 24 de ani de independenţă politică.