Epoca resentimentului

Încerc să îmi amintesc detaliile unei reclame pe care am văzut-o acum zece ani pe pereţii metroului parizian. Nu reuşesc, aşa că adaug de la mine anii probabili. Era vorba despre o bere de abaţie. Sloganul publicitar era ceva de genul: "Noi facem bere la abaţie din 1342. În 1664, Regele Franţei a încercat să ne desfiinţeze. Vive le Roi!".

Inteligent. Mesajul principal este, evident, acela legat de tradiţia venerabilă şi neîntreruptă a berarilor de la abaţia respectivă. Însă pe mine m-a frapat stilul. Eram, totuşi, în Franţa... Un fel de detaşare splendidă de asperităţile vieţii. Abaţia îi supravieţuise Regelui şi îşi permitea să fie ironică faţă de Majestatea Sa. Dar ironia îl viza şi pe cititor, în vremurile noastre moderne, pentru că abaţia îşi permitea să fie, în egală măsură, inactuală ("Vive le Roi!").

Mi-a revenit în minte publicitatea abaţiei când am citit, zilele trecute, o ştire despre colegiul Oriel, de la Oxford. Eu am fost la St Antony's, însă treceam adesea prin faţă pe la Oriel în drum spre Christ Church, unde luam, de obicei, prânzul. Este un colegiu medieval, cel mai vechi din Universitate. Un loc paşnic, dedicat învăţăturii.

Sau cel puţin, aşa era odată. În prezent, colegiul este ţinta unei campanii pentru înlăturarea unei statui a lui Cecil Rhodes. Ideea este că respectivul a fost "rasist" şi "colonialist", iar statuia sa ofensează anumite sensibilităţi. Conducerea colegiului a precizat deja că se delimitează de opiniile lui Rhodes (care a murit în 1902) şi a acceptat să discute despre înlăturarea statuii.

Pentru ca ridicolul să fie total, trebuie precizat că din banii lui Rhodes s-a făcut clădirea respectivă. Iar individul care a iniţiat campania, din câte se pare, este... un fost bursier Rhodes. Banii colonialistului erau buni doar atunci când ajungeau în buzunarele activiştilor.

Afacerea statuii lui Rhodes este doar un act dintr-o dramă care se desfăşoară sub ochii noştri: exterminarea spiritului liber din Universitate. Cândva, Universitatea era cel mai liber loc din întreg spaţiul public. Acum unele universităţi au ajuns bastioane ale intoleranţei.

La lucru este o ideologie care se numeşte a "corectitudinii politice". Numele nu are nimic de-a face cu realitatea. Este, fără nuanţe, o formă de dogmatism. Ideea este că nu poţi să faci sau să spui nimic care "ofensează". Mai mult, există o presiune ca toată lumea să se înroleze într-un fel de genuflexiuni ideologice.

Unele întâmplări par desprinse dintr-un film SF de proastă factură. Acum câteva luni, la o universitate engleză, studenţilor le-a fost interzis, de către liderii unui sindicat studenţesc, să poarte pălăriile mexicane distribuite gratuit de un restaurant cu ocazia lansării. Motivul? Este un fel de "apropriere culturală". Mai pe limba noastră, s-ar spune că furi de la poporul mexican dacă le porţi pălăria naţională. După această logică, putem suspecta că purtatul pijamalelor este nelegitim pentru că îţi însuşeşti, fără drept, ceva din patrimoniul persan.

Nu râdeţi. O universitate canadiană a interzis cursurile de yoga. Motivul? "Apropriere culturală". Aştept timpurile când opera va fi rezervată italienilor, iar la seriale TV se vor putea uita doar americanii.

În centrul acestui vârtej de insanităţi se găseşte un element-motor: resentimentul. În esenţă, trebuie să găseşti nod în papură din orice, oricui. După care te ţii scai de omul acela, în speranţa că cedează nervos.

Îmi este greu să îmi imaginez cum arată lumea interioară a acestor personaje. Cred că pentru ele viaţa normală este un chin. Să intri într-o minunată bibliotecă universitară şi singura idee care te munceşte să fie una despre "hegemonia canonului occidental", acesta este un exemplu de ratare fundamentală.

Mai important, pentru noi, este să vedem ce avem de făcut. Şi spun că, într-un fel, nimic deosebit. Şi trecutul, şi prezentul, trebuie uneori tratate cu o anumită detaşare.

Cu siguranţă că trecutul ne oferă prilejuri de amară meditaţie. Timp de un an, cât am petrecut la Universitatea din Ferrara, am avut biroul pe o stradă numită Savonarola. Acolo s-ar fi aflat casa unde s-a născut celebrul, aprigul predicator, supranumit Il Flagellatore. Iar în centrul oraşului, în faţa castelului, se află statuia sa, o sfidare la adresa autorităţii publice.

Te uiţi, compari, şi se gândeşti. Noi am fi fost mai buni dacă eram în locul oamenilor aceia?

Şi cu cine ar trebui să "ţinem", în acest caz? Care au fost forţele Progresului?

Cred că uneori puţină modestie nu strică. Noi nu am primit un mandat divin să reparăm greşelile trecutului. Mai ales că facem şi noi greşelile noastre...

Mă pregăteam să închei când am dat peste o altă trăznaie. Undeva la o universitate americană, zilele trecute, nişte universitari au fost nevoiţi să se scuze pentru ofensa de a fi purtat sombreros la o petrecere cu tematică hispanică. S-a dat ordin ca şcoala să iniţieze, imediat, cursuri de "diversitate culturală" în care să fie înscrişi transgresorii. Spre viitor, în zbor!