Europa în două viteze

Victoria în legislativele italiene a lui Romano Prodi relansează construcţia europeană, după referendumurile de acum un an din Franţa şi Olanda. Faza eurosceptică şi criza de proiect alternativ par să fie depăşite. Deziluzia unora, în România şi în Est parcă mai mult decît în Vest, este mare. Cei ce voiau o Europă cît mai puţin integrată politic, o piaţă comună fără o structură instituţională puternică, au primit replica. Deşi încă n-a revenit oficial pe poziţia de Prim Ministru pe care o părăsea acum aproape opt ani, Prodi, între timp preşedinte al Comisiei Europene între 1999 şi 2004, a anunţat deja, într-un interviu publicat în săptămînalul britanic "Sunday Times", un program european ambiţios. El declara ziariştilor britanici că urmăreşte stabilirea unei relaţii puternice "nu doar cu Franţa şi Germania, dar şi cu aşa-numitul grup al celor şase, ţări precum Belgia, Luxemburg, dar nu Olanda". Se reia astfel, cu o coerenţă sporită de votul spaniolilor din martie 2004 şi al italienilor din aprilie 2006, viziunea unei Europei în două viteze: o Europă puternic integrată politic, cea a nucleului dur, şi alta integrată economic, cea a res-tului statelor membre.

Primul preşedinte de Comisie Europeană care revine în politica internă a ţării sale pe o poziţie decisivă, Prodi propune "mai multă Europă" şi, pentru ca aceasta să funcţioneze, insis-tă asupra constituirii nucleului dinamic care să adauge axei fondatoare Paris-Berlin două noi capitale cu vocaţie europeană: Roma şi Madrid. Şi cum, după preluarea Cancelariei germane de Angela Merkel relaţiile speciale inaugurate de Konrad Adenauer şi Charles de Gaulle prin tratatul din 1963 nu mai funcţionau la fel, varianta Prodi oferă o alternativă de ieşire din blocajul instituţional de după referendumurile din mai şi iunie 2005. Accidente de parcurs în relaţiile franco-germane au mai existat, spre exemplu la începutul primului mandat al lui Gerhard Schröder cînd tentaţia celei de-a treia căi transatlantice părea incitantă, dar tandemul s-a refăcut ca şi altă dată. În noul context de după lărgirea din 2004, cu o Europă de 25 de state, care va creşte foarte probabil la 27 peste cîteva luni, Franţa şi Germania nu mai sînt însă suficiente. Nici autoritatea lui Chirac, nici scandalul contractului de primă angajare, nici concurenţa pentru prezidenţialele franceze din 2007, nici marea coaliţie berlineză, nici viziunea economică mult prea neoconservatoare a primei cancelare din istoria germană nu pot susţine o relansare a reformei instituţionale europene.

Axa proamericană Roma-Madrid-Londra propusă de Berlusconi şi susţinută de Blair, deja afectată de defecţiunea electorală a lui Aznar la alegerile spaniole din martie 2004, a fost depăşită. Iar un motor politic recalibrat, de genul celui propus de Prodi, ar putea acţiona ca un magnet pentru celelalte state care nu şi-au definit rolul şi locul în arhitectura europeană. Integrarea rapidă şi clară a nucleului va determina o repoziţionare a celorlate state, în primul rînd a celor din nordul şi centrul Europei. România nu va fi scutită nici ea de această dilemă: va fi un actor pentru o Europă cvasi federală sau va rămîne o ţară marginală cu o relaţie ambiguă jucînd între SUA şi statele nucleului dur. Noii membri ai UE de după iunie 2004 nu au reuşit să depăşeas-că egoismele mărunt-naţionale şi să propună o alternativă. Soluţia ieşirii din impas nu este una pur şi simplu politică, ci principială. Iar, la acest capitol, statele din fosta zonă comunistă, şi cu atît mai mult România, nu strălucesc prin consecvenţă. Acelaşi Romano Prodi avertiza România prin 2002, cînd ţara noastră a semnat cu SUA acordul bilateral prin care autorităţile române acceptau să nu predea cetăţeni americani către Curtea Penală Internaţională, că UE nu este doar piaţă, ci un ansamblu de valori. Şi dacă atunci, în august 2002, actorii erau, dincolo de preşedintele şi primul ministru în funcţie care acceptau situaţia, Mircea Geoană care propunea şi Cristian Diaconescu care semna acordul cu SUA, deci şefii actuali ai PSD, între timp axa Bucureşti-Londra-Washington a creat şi mai multă confuzie. Ataşamentul României ca stat la setul de valori europene, şi nu doar deschiderea cetăţenilor săi către Europa, trebuie dovedit fără echivoc.

Relansarea Europei celor două viteze surprinde clasa politică românească ce nu pare, o dată în plus, capabilă să dea un răspuns clar unei provocări autentice. Blocate în lupta pentru dominaţie şi distrase de conflictul artificial dintre preşedinte şi primul ministru, partidele par orbite. Defecţiunea lor de viziune ne va costa însă pe toţi.