Europa, între ciocan şi nicovală

Mai precis, pusă să aleagă între dreptul forţei (Realpolitik) şi forţa dreptului, adică speranţa că lumea ar putea fi organizată astfel încît problemele ei cele mai complexe să fie gestionate în acord cu principiile şi soluţiile Dreptului Internaţional. Aceasta este dilema pe care confruntarea militară şi politică din şi din jurul Ucrainei o aşează abrupt în faţa politicii europene şi euro-atlantice, ca pe un obstacol care nu mai poate fi, cu nici un chip, nici ignorat, nici ocolit. Un soi de nod gordian care trebuie desfăcut într-un fel sau într-altul, altminteri Ucraina şi Europa vor fi scufundate în mlaştina unui soi de război de uzură pan-european împotriva Rusiei. De ce spun european? Pentru că, indiferent cine cîştigă alegerile din Statele Unite, semnalele sunt cît se poate de clare: SUA nu vor trece linia roşie a unei confruntări militare directe şi deschise cu Rusia, nici sub umbrela NATO, nici altfel, de dragul nimănui. Nici al Ucrainei, nici al "aliaţilor europeni" gen Franţa, Marea Britanie sau Germania, dacă vreunul dintre ei s-ar hotărî să devină parte implicată militar împotriva Rusei, pe teatrul de război din Ucraina. Realitatea care se derulează sub ochii noştri, de mai bine de doi ani, arată clar că "forţa dreptului" este cel mult o speranţă, un ideal valoros care trebuie hrănit de dragul generaţiilor viitoare care ar putea avea şansa să trăiască într-o lume mai bună, altfel alcătuită, decît aceasta, în care existăm noi. Pînă atunci însă, singurele instrumente cu care suntem siliţi, ba chiar condamnaţi, să gestionăm situaţia sunt cele ale "realismului politic". Tot mai des şi mai puternice se fac auzite vocile experţilor militari şi ale oamenilor de stat pentru care politica are sens şi finalitate doar ca "artă a compromisului". Ele îndeamnă la evaluarea şi reevaluarea situaţiei, la căutarea căilor de ieşire din zodia confruntărilor militare şi a pericolelor pe care le creează pentru securitatea internaţională, cu ajutorul uneltelor "realismului politic". Ce înseamnă acest lucru şi care sunt cheile problemei?

Prima ar fi chiar semnalarea faptului că politicienii Europei, fără să ignore logica discursului de drept internaţional, sunt hotărîţi să pună la lucru instrumentele realismului politic. La rădăcina situaţiei actuale stă o problemă pentru care soluţia de drept şi cea a "raţiunii politice" sunt pur şi simplu incompatibile. Deşi în Drept, nu are nici un drept (!) politic, Rusia a semnalat în repetate rînduri şi cît se poate de clar, imediat după declaraţia finală a reuniunii NATO de la Bucureşti, 2008, (pct. 23) că nu va admite ca Ucraina şi Georgia să devină state membre ale NATO. Cu alte cuvinte, că ia în considerare toate şi orice mijloace avute la dispoziţie, inclusiv cele ale forţei militare, pentru a împiedica o schimbare geo-politică de asemenea anvergură. La vremea aceea şi pînă mai ieri-alaltăieri, politica oficială de la Washington şi cea a celor mai importante capitale europene a fost condusă de premisa că Rusia poată să spună şi să pretindă ce vrea, dar că nu are mijloacele, nu are forţele şi resursele necesare pentru a se împotrivi "cursului istoriei" decis de învingătorii războiului rece. Astăzi, ştim că a găsit undeva aceste resurse, mai mult, a trecut Rubiconul unui conflict militar pe scară largă, tip "care pe care", avînd ca miză, deocamdată, soarta Ucrainei ca stat. În consecinţă, politica europeană şi euro-atlantică trebuie să se decidă dacă este sau nu dispusă să negocieze cu Rusia tema zonelor sale de siguranţă şi de securitate în Europa, fie şi pe seama suveranităţii şi integrităţii teritoriale a altor state, cum ar fi Ucraina.

A doua cheie este dată de stabilirea condiţiilor care ar putea determina epuizarea resurselor de care Rusia are nevoie pentru a susţine actuala politică de "recucerire" a zonelor de influenţă şi dominare din arealul geo-politic al "vecinătăţii imediate". Acestea sunt, în principal, resurse economice, militare şi politice. Pentru împuţinarea celor economice, statele euro-atlantice au recurs la valuri succesive de restricţii şi penalităţi impuse Rusiei. Ele dor, dar nu au fost capabile, deocamdată, să schimbe nici măcar cu o cîtime cursul politicii urmate de Kremlin. Resursele militare au trecut printr-un proces rapid de recalibrare, împrospătare şi suplimentare, pe fondul creşterii lente, dar sigure, a capacităţii de comandă şi de acţiune eficientă în cîmpurile de luptă. Supremaţia aeriană, susţinerea competiţiei pe mijloace şi infrastructuri de comunicare-informaţii, abordarea tactică şi operativă a diferitelor situaţii, în toate aceste domenii unităţile armatei Rusiei implicate în conflict sunt astăzi mai bine pregătite decît erau în momentul declanşării "operaţiunii speciale" din Ucraina. Pe principiul că "tot ceea ce nu te omoară, te întăreşte", cu sacrificii umane şi materiale enorme, unităţile angajate azi în Ucraina sunt superioare militar, celor care au început campania. În sfîrşit, resusele politice ale regimului Putin nu au fost nici ele sensibil reduse, iar lozul cel mare a venit de la răsărit. Noua alianţă strategică cu China şi rataşarea Coreei de Nord, cu resursele sale militare importante, la carul de război al Rusiei au înălţat piedestalul politic al lui Putin, în loc să-l coboare. Consecinţa sumativă este clară şi deloc comodă pentru politicienii Europei, care vor trebui să desfacă nodul gordian al conflictului din Ucraina: un război de uzură, chiar şi pe durată medie de timp, are două şanse din trei să dea cîştig de cauză Rusiei, nu Ucrainei. Oricît armament, muniţie, oricîte sisteme militare complexe şi de forţă extremă ar pompa cineva în arsenalele Ucrainei, ţara aceasta a intrat deja într-o fază de precriză, în raport cu resursele umane disponibile pentru front. Pericolul imploziei politice şi sociale a Ucrainei, pe fondul drenării rapide a resurselor populaţiei, prin pierderile de pe front şi prin emigrare nu mai este demult doar o vagă ameninţare.

A treia cheie este furnizată de răspunsul la întrebarea "negociem sau nu negociem cu Putin?" Abordarea de drept oferă o singură variantă: nu negociem cu el decît semnarea capitulării armatelor ruseşti! Abordarea "Realpolitik" spune însă cu totul altceva şi anume că atîta vreme cît se află în scaunul de la Kremlin, oricît ar fi răul moral de mare, el este un rău care poate salva sute de mii şi milioane de vieţi omeneşti iar, în plus, poate creiona drumul spre o soluţie acceptată de ambele părţi.

A patra cheie ţine chiar de "compoziţia" soluţiilor disponibile. Politica dreptului refuză orice fel de negociere care ar implica cedări teritoriale din partea Ucrainei şi beneficii politice pentru Rusia, cum ar fi dreptul de veto asupra participării Ucrainei la NATO. "Realismul politic" spune răspicat că o soluţie negociată pentru încheierea conflictului militar nu poate exista, dacă Ucraina nu este pregătită să pună pe masa de negociere şi soluţii care implică forme mai tari sau mai slabe de control ale Rusiei asupra unor zone teritoriale aparţinînd atăzi, de drept, Ucrainei. Nu este moral, sigur nu este în acord cu Dreptul Internaţional, dar a ignora dreptul forţei azi, poate echivala mîine cu dispariţia Ucrainei ca stat, sau cu reducerea ei la un micro-areal kievian. Rusia a pregătit deja variantele de lucru şi, dacă nu le va putea pune azi sau mîine la lucru, şi-a luat deja un orizont istoric de o sută de ani în interiorul căruia să refacă unitatea politică, statală şi desigur, ideologică a "ţinuturilor istorice ale poporului rus". Cea care cuprinde, dimpreună cu Rusia, Ucraina şi Belarus.