Europa şi apărarea antirachetă

În cea mai mare parte a războiului rece, dezvoltarea capacităţilor anti-rachetă a fost interzisă, printr-un tratat semnat de cele două super-puteri nucleare, Statele Unite şi URSS. Abia după 1990, SUA şi Rusia au semnat ultima generaţie de acorduri privind reducerea arsenalelor nucleare, cînd relaţiile lor păreau să fi intrat definitiv într-o eră a cooperării strategice, care nu excludea competiţia politică pe arena internaţională. Cele două state s-au eliberat, cu această ocazie, şi de această constrîngere, tot printr-un acord. Scutul anti-rachetă se pregătea să devină realitate.

Un deceniu şi jumătate mai tîrziu, realitatea se află, pe teren. Europa nu dispune nici de capacităţile tehnologice şi nici de infrastructurile necesare realizării unui sistem de apărare anti-rachetă. Statele Unite au luat iniţiativa şi, în noile condiţii strategice, au decis să schimbe radical perspectiva.

Ameninţarea de care se apără nu mai vine de pe teritoriul Rusiei, ci de pe teritoriul unor state cu regimuri anti-americane militante, atît ideologic, politic, cît şi militar. Iranul este, dintre toate, cel care şi-a dezvoltat cel mai ameninţător tehnologiile, atît pe cele capabile să producă încărcături nucleare, cît şi pe cele de trimitere la ţintă, adică rachete cu rază medie şi lungă de acţiune. De aceea, primul scut de apărare anti-rachetă american ia în considerare eventualitatea ca Iranul să utilizeze rachetele de care dispune, cu încărcătură convenţională sau chiar nucleară, atît împotriva teritoriul american, cît şi al unor state aliate cu SUA, Israelul în primul rînd. Tehnic vorbind, la o rază de acţiune ce depăşeşte 2000 de km, teritoriul SUA ar putea fi atins de o asemenea rachetă, cu o traiectorie care traversează, în secţiunea ei mediană, teritoriul Europei şi al Orientului Mijlociu. Evident, ar putea să fie lansată chiar asupra unor ţări din aceste zone, mai ales cele în care SUA au amplasate trupe sau baze proprii.

Sistemul integrat de apărare anti-rachetă american cuprinde componente de detecţie, avertizare timpurie, interceptare şi distrugere, amplasate la bordul unor nave maritime de luptă, portavioane, al unor avioane, sau în dispozitive şi baze de lansare terestre, aflate în apele internaţionale sau pe teritoriul unor state, europene şi extra-europene. Introducerea unor elemente de infrastructură, staţii radar în Cehia şi baterii de rachete anti-rachetă în Polonia, este o dezvoltare, mai ales a capacităţilor terestre, ale sistemului integrat. Motivul alegerii celor două ţări nu este politic, cum s-ar crede, ci ţine de geometrie şi calculul traiectoriilor posibile, cele mai favorabile pentru intercepţie. Mai precis, SUA doresc să ridice capacitatea operaţională prin încorporarea a pînă la 10 silozuri pentru interceptoarele cu rază lungă de acţiune, localizate în Estul Europei şi relocalizarea, în aceeaşi arie, a unor componente radar.

Politica din jurul acestui proiect american, menit, în primul rînd, să apere forţele şi teritoriul Statelor Unite, s-a făcut remarcată, pe de o parte, prin opoziţia vehementă a Rusiei, iar pe de altă parte prin ambiguitatea poziţiei ţărilor europene.

Rusia a urmărit, ca obiective eşalonate, blocarea proiectului, întîrzierea lui, sau reducerea funcţionalităţii şi/sau eficienţei sistemului, o dată amplasat. Una dintre manevrele prin care politica Rusiei şi-a urmărit scopurile a fost de a crea disensiuni între SUA şi aliaţii săi europeni, fie pentru că proiectul n-ar asigura apărarea decît a unora dintre aliaţi, în timp ce alţii rămîn descoperiţi; fie că s-ar putea extinde şi integra în NATO, depinzînd atunci de acordul tuturor părţilor; fie propunînd soluţii alternative, cum ar fi folosirea unor radare ruseşti amplasate în Kazahstan. Pe de altă parte, Rusia nu a ezitat să treacă şi la "măsuri active", mai ales faţă de foştii săi aliaţi, astăzi state membre NATO şi pro-americane: măsuri de blocare economică a exporturilor poloneze; aluzii cu iz de intimidare privind pretenţiile teritoriale asupra României; inflamarea chestiunii deportaţilor germani, în Cehia etc.

Europa, ca entitate, nu are încă o poziţie, deşi marii jucători, Germania în primul rînd, par să fie tentaţi de ideea preluării iniţiativei în cadrul NATO.

În România, introducerea acestei teme în malaxorul "disputelor electorale", cu siguranţă, nu ar face un serviciu clarităţii dezbaterii consecinţelor unui proiect, de care, deocamdată, nu suntem vizaţi direct. Pe de altă parte, derapajele, aproape inevitabile la noi, ar putea aduce prejudicii, atît politicii noastre europene, cît şi relaţiilor cu SUA, într-un moment în care nu este cîtuşi de puţin nevoie de aşa ceva.